Masacrul inocenţilor

Astăzi este ziua lor, a copiilor noştri. Desigur, nu este nevoie de un calendar internaţional pentru a ne aduce aminte de ei, ori pentru a-i sărbători. Orice părinte bun o face în sufletul său în fiecare zi, pentru că, în fiecare zi a vieţii sale doreşte Binele, Pacea şi Bucuria lor şi, atît cît poate, se străduie cu fapta pentru a le împlini.

Din păcate pentru ei, copiii, există şi părinţi ne-buni, haini, răi de-a dreptul, ba chiar capabili să comită abominabile crime împotriva inocenţei şi a destinului lor. De la Irod încoace, în spiritualitatea creştină, Masacrul Inocenţilor a rămas icoana vie a nedreptăţii absolute suferită de cei fără nicio apărare în faţa relelor lumii, cu precădere în faţa Răului Puterii şi al puternicilor zilei, revărsat asupra existenţei lor lumeşti. Tot din nefericire, drumul de la binele celui care ne este aproape, al copilului nostru, pînă la binele copiilor celorlalţi şi mai general, al copiilor naţiei din care suntem parte, al copiilor la modul universal, este unul pe care noi şi, mai general, societatea aşa zis post-modernă, o dovedim apăsat, nu suntem capabili să îl mai facem. Este, poate, cea mai gravă şi mai profundă maladie a societăţii româneşti la această cumpănă de vremi, chiar dacă nu este nici pe departe o boală specifică României, ori redusă la spaţiul nostru mioritic. Din această perspectivă suntem, fie că ne simţim vinovaţi sau nu, parte a unei generaţii care va purta stigmatul unui alt fel de masacru al inocenţilor. Căci, ceea ce se întîmplă cu copiii României în ultimii 40 de ani este echivalentul unui masacru. Nu simbolic, ci real, cît se poate de concret! Iar responsabilii direcţi sunt cei care au exercitat şi exercită puterea lumească, puterea de guvernare, de legiure, de judecată şi de administrare asupra acestei ţări, care au luat şi iau decizii care irosesc şi istovesc viaţa copiilor noştri, înainte ca ea să apuce a vedea roadele înfloririi.

Într-o ţară cum este România, care ar putea hrăni jumătate din populaţia Europei, crede cineva că nu este o crimă să ai mii, zeci de mii de copii care trăiesc la ţară, la izvorul abundenţei, dar care nu au parte de bucate nici măcar cît să-şi potolească foamea; care şi-au luat inima în dinţi să îi spună străinului venit în bătătură (cu ancheta!) că se culcă în fiecare seară, nu legănaţi de glasul duios şi blînd al mamei, nu cu farmecul topit al poveştilor rostite cu glas scăzut, ci cu suferinţa cruntă a foamei în suflet?

Crede cineva că explozia "bolilor de sărăcie", a TBC-ului în primul rînd, şi a celor de "poluare" - de la astmul bronşic la tot felul de alergii, a bolilor grav debilitante, datorate carenţelor de alimentaţie, de igienă, şi de altă natură, în rîndul populaţiei tinere a României, adică a copiilor noştri, care a atins cote neînregistrate niciodată în istoria modernă a acestei ţări nu reprezintă o crimă de genocid?

Poate cineva să spună că ceea ce le pregătim şi ceea ce facem cu copiii noştri în şcolile României, de la prima zi de şcoală şi pînă la absolvirea unui curs de liceu, ori de facultate nu este un genocid cultural? Cum să nu fie, dacă avem mii, zeci de mii de copii care trec prin şcoli, ba iau şi diplome dar sunt deprivaţi cu bună ştiinţă de dascălii şi administratorii şcolilor de noţiuni elementare, începînd cu limba română şi terminînd cu mecanica celor patru operaţii ale aritmeticii! Doar dacă vrea cineva să fie orb şi surd cu tot dinadinsul nu vede ce se întîmplă cu zestrea naţională de cultură, de ştiinţă, de capacitate creativă de care dispune fiecare nouă generaţie şi pe care sistemul care guvernează învăţămîntul din România, în numele unei aşa zise reforme şi de dragul aşa ziselor "obiective politice" o iroseşte în proporţie de masă. Mai scapă ici şi colo vîrfuri, dar zestrea unei generaţii şi jumătate, deja, este dusă pe apa sîmbetei! Cine nu crede să facă un exerciţiu simplu: să deschidă o carte de literatură clasică la orice pagină şi să roage elevii unei clase, sub acoperirea anonimatului să numere cuvintele al căror sens nu-l înţeleg! O să constataţi nu doar cît de sărac a ajuns vocabularul absolventului nostru de liceu şi de facultate, ci şi faptul că instrumentul logic cu care opereză înţelegerea lui este grav, dacă nu iremediabil, deteriorat, dacă a apucat vreodată să fie format! Asta, doar ca să des-chid calea spre miezul problemei care este armata de analfabeţi, adică de copii care nu vor putea desluşi niciodată buchia cărţii, o armată care creşte accelerat de la o zi la alta, ajunsă deja la cîteva zeci de mii de condamnaţi fără vină la ignoranţă şi deci la o viaţă periferică în "viitoarea" noas-tră societate. Aceasta este crimă socială cu premeditare, pentru că ştim clar ce consecinţe are analfabetismul şi pe termen scurt, şi pe termen lung!

Cine poate măsura suferinţa şi şansele de eşec social puse pe umerii fragili ai fiecăruia dintre miile, zecile de mii de copii, ai căror părinţi au fost forţaţi să-şi caute de lucru pe alte meleaguri pentru a putea supravieţui, lăsîndu-i la mila soartei? Ce să mai spun despre miile, zecile de mii de copii direct şi sistematic exploataţi sexual, exploataţi în reţelele ilegale de adopţii şi false adopţii, ori în marile "fabrici de cerşit", cel mai de succes export al României în ultimii 20 de ani!!! Cu siguranţă, cifra de afaceri şi profitul marilor "întreprinzători" ai domeniului, care ocupă sau au ocupat înalte funcţii ale guvernării şi admi-nis-traţiei, sunt mai mari decît cele rezultate din oricare articol de export, fie el industrial ori agricol!

Închei, departe de fi la capătul drumului, amintind de violenţa sistematică la care îi expunem pe copiii noştri în această societate a falselor libertăţi în care ne complacem; de la violenţa fizică, devenită normă instituţioanală nu doar în familie şi în şcoli, ci şi în ansamblul spaţiul public, pînă la violenţa simbolică cu care le bombardează simţurile şi mintea o mare parte din "minunăţiile tehnologice", de la jocuri şi imagini ale lumii virtuale, pînă la televiziune, cinematograf, producţie de materiale tipărite etc. Violenţa şi intoleranţa sunt ingrediente zilnice ale "dietei" intelectuale pe care o servim copiilor noştri, cu mai multă asiduitate decît laptele şi cornul.

Nu mă îndoiesc că cineva, unul sau altul dintre noii Irozi ai României îşi va aduce aminte de sărbătoarea internaţională a copiilor şi va face măcar un gest de celebrare. De aceea, sunt obligat să mă întreb: Ce limită de cinism poate atinge călăul care nu uită să serbeze ziua victimelor sale? Una care a depăşit de mult orizontul absurdului!