Maşinăria de justificat crime

Oricine priveşte evenimentele acestor zile din Franţa, dacă n-a fost părăsit definitiv de raţiune, este cuprins de groază şi stupefacţie. Sigur, poţi să arunci subiectul în zona comodă: un alt nebun care a pus mîna pe arme şi a profitat de faptul că poate circula liber prin lume. Pe de altă parte, însă, nu poţi să nu te întrebi: cum să se scoale cineva de dimineaţă, din pat, să-şi umple sacoşa cu pistoale, pistoale automate şi cartuşe, să se suie pe un scuter, să coboare în faţa unei şcoli, să pună pistolul la tîmplă copiilor şi să le zboare creierii, după care să se ducă acasă, într-un apartament de bloc, cu speranţa că nu va fi găsit niciodată? Asasinul de la Toulouse a fost găsit, pus sub presiunea unei blocade în propria casă, apoi luat cu asalt, ceea ce i-a dat prilejul să descarce alte cîteva sute de cartuşe în oamenii care voiau să-l prindă. În final, şi-a asigurat ieşirea spectaculoasă şi definitivă din scenă, aruncîndu-se pe fereastra spartă chiar de către forţele care-l împresuraseră. Victimele au fost alese tocmai pentru că erau copii şi anume copii ai evreilor. Iată definiţia de ultimă oră, varianta abominabilă, a politicii. Asasinul era motivat politic, se considera un "soldat" pe frontul politicii. Se înrolase în "legiunea" celor care primesc binecuvîntarea, inclusiv religioasă, pentru a comite crime în numele unei "cauze politice" pe care niciun om normal nu o poate înţelege, dar care a devenit atît de prezentă în viaţa societăţii contemporane, încît am începtut să o considerăm o parte intrinsecă, inevitabilă a realităţii.

Logica confruntării politice a ajuns să fie justificarea supremă a oricărei crime, oricît de oribile. Mecanismul face parte din arsenalul ideologiei teroriste şi nu a fost inventat nici ieri şi nici alaltăieri. Ideea că politica sau, dacă vreţi, "cauza" justifică orice act, oricît de scelerat, a circulat şi circulă destul de liber prin "cultura puterii" dezvoltată atît de lumea occidentală, cît şi de cea a Orientului. Se regăseşte în edictele şi îndemnurile "liderilor" religioşi şi politici care nu s-au sfiit să invoce textele sacre, ori ideologiile sacralizate, pentru a-şi justifica motivaţia şi acţiunile. Să nu ne ascundem după degete! Chiar dacă poate părea depăşită de istorie, în realitate, în cultura politică europeană acest tip de "politică" este o constantă încă din antichitate şi de la marile cruciade, pînă as-tăzi. Doar nu o să-mi spună cineva că uciderea "instituţional-industrializată" a peste 200 de milioane de oameni în războaiele mondiale ale secolului XX, plus a altor cîtorva zeci de milioane în gulag-uri şi lagăre de concentrare este altceva decît o crimă în masă! Nu pare şi nu o tratăm în mod obişnuit aşa doar pentru că am fost învăţaţi la şcoală că acelea nu erau crime, ci acţiuni politice... continuarea politicii cu alte mijloace!!!

Ce consecinţe imediate pot avea evenimentele din Franţa? În mod nefericit (unora ar putea să li se pară chiar suspect), episodul de la Toulouse are loc în plină campanie electorală. Nu sunt un adept al teoriilor conspiraţiei, dacă există explicaţii alternative serioase. Totuşi, nu putem să ignorăm că Franţa se adaugă acum pe lista unor mari state, SUA, Rusia, în care actele de terorism devin parte a campaniei electorale, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Chiar şi dacă este o pură întîmplare, faptul nu rămîne fără grave urmări politice şi psihologice. Preşedintele Sarkozy a putut să-şi ia poza marţială, despre care crede (nu ştiu de ce?) că-i vine foarte bine şi îi poate aduce succesul electoral atît de puţin probabil pînă mai ieri, dar atît de mult rîvnit. Mersul la urne pe fond de teroare este o noutate de care Franţa se putea lipsi. Iată că va fi obligată să o facă! În ce măsură va decide acest episod bătălia pe frontul prezidenţialelor nimeni nu poate şti, dar este un fapt că ecuaţia competiţiei politice a fost dramatic şi substanţial alterată.

Pe termen lung, apariţia neaşteptată, planificată sau nu, a actelor de terorism în mecanismul politic al democraţiilor, şi aşa debilitate, ale acestui început de secol, nu poate decît să întărească poziţia celor care susţin, în numele unui nou tip de raţionalitate pseudo-democratică şi în numele cetăţenilor, că tîrgul libertăţii individuale contra securitate este inevitabil, chiar dacă nu este prea uşor acceptabil. Demo-autocraţiile par să fie "viitorul de aur" al fostelor "democraţii mature". Încă şi mai grav, ceea ce se întîmplă este adîncirea tranşeei în care politica a fost obligată să evolueze. "Politica este o luptă" a devenit o definiţie de necombătut, nu doar la nivelul simţului comun, dar şi în sferele înalte ale "lumii academice" şi, desigur, în locurile în care politica se exercită ca fapt al realităţii.

Problema este tocmai aceasta! Faptul că politica se defineşte în primul rînd, iar mai nou exclusiv, ca luptă, ca război, este nu doar nefiresc, contraproductiv pentru ansamblul societăţilor post-moderne, ci şi o uriaşă distorsionare a fundamentelor şi sensurilor sale. În esenţa ei, politica, în sens originar, este construcţia instituţională raţională sub acoperişul căreia înfloreşte Binele Comunităţii şi al fiecărui Om al Cetăţii. Europa şi cultura sa politică se află astăzi în cel mai îndepărtat punct al evoluţiei sale, în raport cu acest Ideal. Iar crimele de la Toulouse nu sunt, din nefericire, decît consecinţele inevitabile ale rătăcirii istorice a politicii şi a culturii politice prin deşertul ideologiei războiului, în urma căreia s-a transformat într-o maşinărie perfectă de justificat crime.