Mijloace sau probleme?

Partidul condus de Victor Ponta are de ales între reconstrucţie şi decădere. Reforma întârziată mai bine de un deceniu nu mai poate fi amâ­nată. Şi, dacă la PSD criza cea mare, criza economică, a escamotat criza cea mică, criza organizaţiei de partid, situaţia nu mai poate continua fără riscuri. Până la intervenţia lui Traian Băses­cu din 6 mai privind scăderea salariilor şi pensiilor, cu toată alegerea lui Victor Ponta ca preşedinte al partidului la congresul din februarie 2010, tendinţa descrescătoare a PSD în sondaje nu fusese stopată, iar dezertările din grupul parlamentar se înmulţeau. Poate că declaraţiile preşedintelui au schimbat perceperea PSD de către opinia publică, dar nu puteau rezolva nici problemele interne, nici pe cele de "imagine". Sondajele de opinie dau PSD 40% din intenţia de vot şi îl pot face pe Victor Ponta să viseze majoritatea absolută, dar la o privire atentă dovedesc că mai puţin de jumătate din public se pronunţă asupra chestiunilor politice şi s-ar prezenta la vot.

Interesat doar de mijloacele prin care ajunge la putere, PSD neglijează, cum a făcut-o de multe ori în ultimii douăzeci de ani sub diferitele sigle sub care a funcţionat, problemele interne şi ideologice. Iar aces­tea s-au acumulat cu timpul şi au devenit din ce în ce mai presante. În aceste condiţii, lupta pentru poziţii în interiorul partidului nu avea cum să nu se acutizeze, luând forma ciocnirilor pentru întâietate care au întârziat şi întârzie orice efort de regândire doctrinară şi organizaţională.

Prima problemă a PSD, pe care criza economică actuală nu face decât să o intensifice, este de natură ideologică. Incoerenţa ideologică, subliniată de poziţia ambiguă faţă de criza capitalismului de tip anglo-saxon, nu permite o recalibrare structurată a partidului. Cu un electorat volatil, fără motivaţie ideologică, PSD nu poate obţine eventual succese pe termen scurt.

O a doua problemă priveşte succesiunea la liderul fondator, pe care congresul din februarie 2010 nu a făcut decât să o amâne încă odată. Poziţia lui Ion Iliescu pare intangibilă, dar societatea românească s-a schimbat radical în cele două decenii de la căderea comunismului. Că Ion Iliescu nu mai are priză la publicul larg s-a văzut şi în alegerile prezidenţiale din decembrie 2010, unde figura fostului preşedinte a fost folosită cu destul succes de adversarii PSD. Personalizarea organizaţiei, pe care Ion Iliescu a imprimat-o la începutul anilor "90, a blocat toate tendinţele de instituţionalizare a partidului.

O a treia problem[ este reprezentată de selecţia şi recrutarea personalului politic, în condiţiile în care prevalenţa rolului baronilor locali - preşedinţi ai consiliilor judeţene sau a primarilor de mari municipii, după caz - limitează spaţiul de manevră al conducerii centrale, în cazul în care aceasta ar fi într-adevăr interesată de promovarea reformelor interne. Dilema organizatorică, dar şi ideologică a PSD, face ca raportul dintre militanţi şi cadre să nu poată fi tranşat. Cadrele şi "sponsorii" din spatele lor ajung să domine organizaţia şi să-şi impună interesele.

Oscilând între un tip de partid catch-all (care stânge voturi de peste tot, fără vreun scrupul ideologic sau etic) şi de partid-cartel (care foloseşte, pragmatic, resursele statului şi ale administraţiei în locul imprevizibililor militanţi) PSD se mulţumeşte să privilegieze mijloacele şi să neglijeze problemele. Cu ce risc, însă?