Năstase, om sărac (Ce bună era Legea 18)

Dintre multele vorbe de duh ale ultimului mare enciclopedist român, istoric, om politic şi scriitor Nicolae Iorga, două mi-au plăcut în mod deosebit. 1 - Orice om cu scaun la cap cheltuieşte în fiecare zi cu doi lei mai puţin decît a cîştigat. 2 - Sărac nu este cel care nu are, ci cel care nu are cît îi trebuie. După 63 ani de viaţă şi 40 ani de muncă am ajuns la o concluzie: Cea mai mare parte dintre români sînt oameni bogaţi şi fără scaun la cap, dar le place să se plîngă de sărăcie. Adică trăiesc într-o lume paradoxală, care a uimit occidentul şi înainte şi acum uimeşte de asemenea.

Vă aduceţi aminte despre nedumerirea reporterului BBC, care constata că, deşi nimeni nu munceşte, producţia creşte, deşi producţia creşte, nu se găseşte nimic, deşi nu se găseşte nimic, unii se descurcă, deşi unii se des-curcă, toată lumea este nemulţumită şi deşi toată lumea este nemulţumită, toată lumea aplaudă. Paradoxal este faptul că majoritatea românilor de foarte multă vreme se mulţumesc cu puţinul pe care îl au şi nu fac aproape nimic pentru a avea mai mult, ceea ce ar duce la concluzia că, dacă nu vor să cîştige (prin muncă) mai mult, sînt oameni bogaţi, sau, mai corect spus, ajunşi, după criteriul lui Nicolae Iorga. Românul majoritar preferă o leafă mai mică, dar sigură la stat, în loc să performeze şi să cîştige mai mult în sectorul privat. Şi tot în majoritate, românul vrea ca statul să-i dea mai mult. Nu contează ce şi cît, dar să-i dea. Din fericire mai sînt şi români săraci, care consideră că ceea ce au nu le ajunge şi doresc mai mult. Am să dau două exemple din experienţa proprie cînd eram şef de lot la Hunedoara. Un sudor care lucra în acord şi cîştiga 2.800 lei, mi-a cerut să-i dau transferul la întreţinere cu o leafă de 2.300 lei. Motivaţia lui a fost că acolo stă degeaba, iar la mine munceşte 10 ore pe zi. A spus că pentru 500 lei nu merită să muncească. I-am dat transferul şi a plecat. Un maistru neamţ lucra vara ca operator la grădina de vară şi întrebat de ce o face mi-a spus: - Domnu" inginer, leafa de 3000 lei este de două ori mai mare decît leafa de 2.500 lei. Cum mi-am arătat nedumerirea mi-a demonstrat cu creionul pe hîrtie. Din 2.500 lei, totalul cheltuielilor pentru întreţinerea forţei de muncă (conform propriei sale expresii), adică chirie, întreţinere, mîncare şi îmbrăcăminte, la un familist cu scaun la cap (conform lui N. Iorga, zic eu), înseamnă 2.000 lei lunar. Rămîn 500 lei, din care să iei ceva mai mare în rate, sau să strîngi de o maşină. Dacă ai 3.000 lei şi eşti la fel de gos-podar, îţi rămîn 1.000 lei pe lună, adică de două ori mai mult. Urmarea a fost că cel leneş a cerut după şase luni să-l primesc din nou la muncă pentru cei 500 lei în plus. Soţia i-a adus la cunoştinţă că au crescut copiii şi nu-i mai încap hainele, iar cearşafurile s-au rupt. Neamţul meu maistru a fugit după un an în RFG şi a avut şi acolo cîte două servicii, pînă cînd şi-a cumpărat casă şi numărul de maşini ale familiei a ajuns egal cu numărul membrilor. A fost o lecţie pe care nu am uitat-o niciodată şi de atunci toată viaţa mea, cu mici excepţii cînd timpul nu mi-a permis, am mai avut o ocupaţie plătită. Din 15 ani de şantierist, 11 ani am fost profesor plătit cu ora şi din 10 ani de proiectant, 10 am fost şi expert tehnic evaluator în justiţie. Şi acum, deşi pensionar, am o slujbă stabilă şi mai scriu şi la ziar. Cu alte vorbe, am fost şi sînt un om sărac, care mereu a considerat că nu are cît îi trebuie, fără să încalc propriile principii morale, deşi mulţi s-au străduit să demonstreze contrariul.

În materie de sărăcie sînt un mic copil faţă de săracul Adrian Năstase. Acesta sărăceşte din ouă de la găinile de la Cornu, de la mătuşi nonagenare, posesoare de tablouri şi bijuterii de milioa-ne, dar care stau într-o garsonieră care nu le aparţine, sînt îngrijite de către taximetrişti milionari în dolari, dar pe care i-au pierdut la barbut.

Cu săracul Năstase m-am întîlnit de cîteva ori în viaţă. Una o regret profund. Fiind la o nuntă la casa armatei la un coleg de serviciu, unde Adrian Năstase era oaspete de onoare la masa naşului, nimeni altul decît binecunos-cutul Marius Opran (la rîndul său, se pare năşit la nunta de argint al lui Adrian Năstase), mă cheamă domnul şi mă întreabă cu ingeniozitate (sau neruşinare) prost mascată, dacă ştiu ceva despre vestitul atunci, Ilie Alexandru - Hermes, din oraşul meu de reşedinţă Slobozia. Şi asta cînd era de notorietate naţională faptul că Ilie Alexandru avea societatea "Poiana", fifty - fifty cu socrişorul său Angelo Miculescu.

După ce i-am făcut un portret cît se poate de exact, mi-a trecut tot cheful de nuntă, am dat darul şi am plecat. Mai ales că în megalomania sa, Ilie Alexandru îmi demonstrase ce intrare avea el la ministerul de externe la care săracul Adrian era şef, să obţină vize de Germania sau alte ţări europene, de unde aducea marfă pentru firmele sale de comerţ. M-am gîndit că socrul Angelo are ceva prieteni vechi la externe, care să obţină vize pentru partenerul său de afaceri, fără ştirea ginerelui. Văzînd avalanşa de donatori, de socri cu o casă de chirpici care fac donaţii vile şi maşini vameşilor, poliţiştilor, judecătorilor, miniştrilor, parlamentarilor şi altor săraci funcţionari, precum Nicolae Mischie, cel care se pare a patentat metoda donaţiilor, din partea unor bătrîne care nici măcar nu erau rude, mi-am amintit cum funcţiona vestita lege a ilicitului. Se făcea comparaţia între averea şi nivelul de viaţă şi veniturile oficiale probate cu documente. Dacă o dădeai pe rude, erau şi ele luate la puricat. La o astfel de analiză nu ştiu cîte gulere albe ar putea justifica măcar şi costumele de firmă şi concediile în străinătate, nicidecum case, terenuri, conturi, bijuterii şi tablouri. Dacă am avea una asemănătoare, dacă nu cu cea comunistă, măcar cu cea a lui Carol al II-lea, am avea mai puţini săraci à la Năstase în România. Şi România ar deveni mai bogată, căci nu poate fi bogată o ţară cu oameni săraci. Nu-i aşa?