Neo-clasicismul american

Graba cu care liderii europeni dau buzna să se bucure, zgomotos şi oficial, de alegerea lui Barack Obama, să-şi asume, în marginea rezultatului urnelor, o imaginară victorie personală, vădeşte, dincolo de resentimentele îndelung refulate, faţă de Administraţia Bush, un infantilism politic deplorabil.

În primul rînd, pentru că arată o totală lipsă de înţelegere a mandatului pe care l-a primit, de la alegătorii săi, noul Preşedinte american. Barack Obama nu a obosit să vorbeas­că, de-a lungul campaniei, despre "schimbare". Nu a fost singurul, dar a fost, de departe, cel mai convingător. Despre ce schimbare este, însă, vorba? Ideea că Administraţia Obama va fi un soi de "anti-administraţie Bush", adică va face totul pe dos, este ridicolă, dar, suprinzător, destul de larg răspîndită, printre politicienii Europei.

Schimbarea pentru care a primit mandat noul Preşedinte al SUA este, înainte de toate, o revenire a politicii americane în matca sigură a realismului politic. Dacă mandatele administraţiei Bush jr. au avut o trăsătură dominantă, ea a fost obsesia de-a impune lumii, prin toate mijloacele disponibile ale puterii - de la cea militară, la cea ideologică - un proiect ce traduce o dogmă. O atitudine bazată pe ignorarea realităţii, pentru că realitatea nu are alt rol, într-un asemenea scenariu, decît să se lase modelată de "Marele Proiect"; iar dacă nu o face, cu atît mai rău pentru ea! În acest sens, după cum observa un fin analist al vieţii politice americane, Jeffrey Hart, mandatul lui Obama a fost definit în limitele "tradiţionalismului", ba chiar al "conservatorismului" politic, în sensul clasic dat termenului de Edmund Burke. O abordare politică consistentă cu tradiţia americană, urmată deopotrivă de republicani şi democraţi. Singura, de altfel, care marchează perioadele de ascensiune, de succes, ale politicii Statelor Unite ale Americii. Dacă mai este nevoie de un argument, îl găsim în poziţia lui Obama, faţă de războiul din Irak, exprimată, nu în focul campaniei, ci în 2002: "Ştiu că un război încununat de succes în Irak presupune o ocupaţie americană pentru o perioadă nedeterminată de timp, care va avea un cost ce nu poate fi stabilit, care va antrena consecinţe ce nu pot fi prevăzute. Ştiu că o invazie a Irakului, fără un obiectiv precis şi fără sprijin internaţional va aţîţa vîlvătăile conflictului din Orientul Mijlociu şi va încuraja, mai degrabă, ceea ce este mai rău, nu mai bun, în lumea arabă, va întări braţul care recrutează viitorii terorişti Al Qaeda. Nu sunt împotriva tuturor războaielor. Sunt împotriva războaielor stupide!" Care va fi politica Administraţiei Obama, faţă de Irak şi Afganistan? Simplu: va încerca să transforme "războaiele stupide" în războaie care au sens pentru interesele americane, care au finalitate, nu doar într-un "scop nobil", ci în plan politic, dacă nu imediat, atunci pe termen mediu, la orizontul primului mandat prezidenţial. Ceea ce nu va însemna neapărat nici încetarea lor, nici reducerea angajamentelor SUA în cele două zone strategice esenţiale pentru politica zonei care leagă Orientul Mijlociu de Golful Persic.

Revenirea realismului politic la Casa Albă va produce, pentru mulţi lideri europeni, surprize adesea neplăcute. Una dintre consecinţele, de fond, ale schimbării pe care o va opera noua Administraţie este aceea că va obliga Europa să se lepede de straiele, prea simple, în care s-a înveşmîntat politica ei faţă de Statele Unite. Dihotomiile comode, oferite de corifeii Administraţiei Bush, "Vechea Europă - Noua Europă" sau antiteza prost asimilată dintre "soft power" şi "hard power", ori dintre America aflată sub zodia zeului Marte, simbol al puterii în deplinul ei exerciţiu practic, şi Europa emasculată, închinîndu-se de nevoie zeiţei iubirii eterne, Venus, care păreau să le confere europenilor o dublă superioritate, morală şi de eficienţă în gestiunea conflictelor, se topesc, deja, în desuetudine. Europa va fi scrutată de noua Administraţie din unghiuri din care ar putea să-şi zărească un profil mult mai puţin plăcut decît cel pe care îi place să şi-l admire în oglinzile deformate pe care şi le-a creat. Din pers­pectiva realismului său regăsit, Casa Albă ar putea pune întrebări stînjenitoare liderilor politici europeni, despre recrudescenţa atitudinilor şi a mişcărilor dreptei radical-fas­cistoide, xenofobe, anti-rasiste, despre ineficienţa angajării în soluţionarea conflictelor din propriul spaţiu de acţiune, despre relaţia mult prea ambiguă cu puterea de la Kremlin, despre prelungita amînare a unităţii politice europene, des­pre întîrzierile în dezvoltarea tehnologică, în restructurarea economică şi multe altele. Şocul lui Tony Blair, confruntat de Preşedintele Clinton, cînd se aştepta mai puţin, cu un "ultimatum" în problema, pe atunci fierbinte, a soluţionării conflictului din Irlanda de Nord, s-ar putea repeta, în serial, cît se poate de incomod pentru mulţi dintre liderii care afişează astăzi, în Europa, o nătîngă relaxare.

Politica şi relaţiile trans­atlantice au toate şansele să-şi schimbe datele, dar procesul va fi mult mai costisitor pentru oamenii politici europeni, decît îşi imaginează, acum, cei mai mulţi dintre ei.