Neo-mîrîiala

Tragem linie şi facem totalul. Ce s-a ales din "marele cutremur politic"? Cum, care cutremur? Nu l-aţi simţit? Nici eu; dar la televizor părea adevărat! De la epopeicele mitinguri anti-iliesciene n-au mai văzut zidurile Cotrocenilor atîta lume la porţile palatului regal, iar ce le-au auzit urechile (zidurilor, vreau să zic!), nici pe vremurile acelea nu s-a pomenit. În plus, protestatarii purtau uniforme de poliţie, nu păreau "golani" şi nici "pleava societăţii". Doar nişte slujbaşi ai puterii care, după cum reiese din reacţia prezidenţială, au întinat înaltele idealuri ale statului şi/sau ale statutului (n-a fost prea clar), poliţienesc! Şi, ca să pună punctul pe i, întîiul demnitar al ţării "le-a spus-o franş, în faţă", nu protestatarilor, ci instituţiilor numite Poliţie şi Jandarmerie: "Dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă mai vreau!"; drept care a scurtat coada pisicii, mă rog, a coloanei prezidenţiale, cu două-trei maşini, provenite din garajele mai sus numitelor apărătoare ale legii. Şi a mai fost ceva, un mic amănunt! În timp ce Preşedintele se indigna şi se mînia de josnicia atacului la adresa siguranţei şi a stabilităţii statale, minis­trul internelor grăia la televiziune că orice om, fie el şi poliţist, are dreptul să protesteze. Nici nu se putea un moment mai nefericit pentru o criză subită de gîndire democratică, din partea "omului forte" al regimului! Rezultatul, îl ştiţi; problema este în ce cheie trebuie citit, pentru a nu scăpa ceva din importanţa momentului.

Să reluăm, deci, filmul, fotogramă cu fotogramă!

Protestele sindicale sunt un fel de ceai chior, fără lămîie, asta o ştie toată lumea, făcute mai mult pentru uzul "liderilor naţionali", ce folosesc orice prilej să-şi mai pună o cărămidă la soclul pe care şi-au ridicat, fiecare, propria statuie a eternităţii! În rest, protestele lor nu contează pentru nimeni, nici cît o ceapă degerată. Nici protes­tul poliţiştilor-sindicalişti nu este o noutate, au mai avut loc episoade, cît se poate de ordonate şi de civilizate. Noutatea constă în decizia, fără nicio noimă, "bruscă şi spontană", de a schimba locul şi maniera de protest, din Piaţa Victoriei în mult mai puţin celebra "piaţă" din faţa Monumentului Geniştilor Români şi din paşnic-civilizat, în violent-vitriolant. Nu ştiu dumneavoastră ce vedeţi în poza asta, dar la cîte am văzut eu...mie mi se pare că fotograma e puţin "mişcată"!

Momentul doi: bîlbîiala instituţională de la Cotroceni. Preşedintele ba era, ba nu era acolo, ba desemna pe cineva să "discute" cu protestatarii, ba-i lăsa "să fiarbă în suc propriu!". Ceva nu se potriveşte! Nu seamănă cu o reacţie bine pregătită la un "eveniment creat". Pare mai degrabă o contra-lovitură de geniu, una din acele întorsături ale luptei, în care maestrul de kung fu foloseşte forţa mişcării adversarului împotriva lui însuşi, printr-o simplă schimbare a greutăţii de pe un picior pe altul! Pe principiul "Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea"!

În sfîrşit, momentul "reparaţiei"! Deşi ar fi avut la îndemînă soluţia simplă şi directă a suspendării minis­trului, pe care a folosit-o în exces contra liberalilor în timpul guvernării alianţei DA, Preşedintele a pasat pisica moartă în curtea Premierului. Pentru un "Preşedinte jucător", soluţia nu este doar surprinzătoare, ci de-a dreptul incompatibilă! Atunci, de ce a ales-o pe aceasta? Poate pentru că o intervenţie directă a Preşedintelui ar fi personalizat prea evident conflictul de opinii dintre cei doi, cu privire la "Fundamentele Democraţiei şi ale Statului de Drept"? Poate pentru că varianta "soft", a "demisiei de onoare", deschide un bulevard politic larg, pe care Vasile Blaga s-ar putea întoarce într-o func­ţie mult mai importantă decît cea de ministru în cabinetul unui oarecare Boc? Poate pentru că niciunul dintre protagonişti nu a dorit să împingă lupta în faza decisivă, temîndu-se că nestatornica zeiţă Nike s-ar putea aşeza în tabăra celuilalt? O demisie care se lasă cu pupături în scena finală este ruptă direct din Caragiale şi, aici, poate că trebuie să ne amintim vorbele profetice, mai mult decît o promisiune, ale lui Zoe (cîştigătoarea meciului) către Caţavencu (perdantul etapei!): "Du-te şi ia loc în capul mesei, fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!".

În piesa lui Paul Cornel Chitic, "Mîrîiala", personajul principal este unul colectiv, unul care sub biciul puterii este incapabil să articuleze Revolta; în consecinţă, se defulează într-o neîncetată mîrîială, al cărei efect, sigur, este doar întărirea puterii loviturilor de bici ce cad pe spinarea celor ce au ales să ţină capul plecat, nu care cumva să-l taie vreo sabie, aflată din întîmplare la îndemîna călăului! Din acest punct de vedere, piesa, cu puţinele ei puneri în scenă, a fost mereu nedreptăţită, pentru că, sub aparenţa satirei este, de fapt, unul dintre cele mai consistente dis­cursuri, în cheie tragică, pe care l-a produs literatura noastră de teatru, de la Caragiale încoace! Consecinţele acestei tragedii, nevăzute, se propagă în societatea românească pînă astăzi. În universul Puterii, fie că este vorba despre relaţiile de competiţie din cercurile sus-puse ale guvernării, fie că se referă la relaţia guvernanţi-guvernaţi, specificul nostru rămîne mîrîiala!