Nota de plată

Ordine, previzibilitate, conservare. Acestea imperative sunt sacrosante pentru o minoritate ale cărei privilegii sunt periclitate de orice schimbare: de guvern, de politică, echilibru, de orientare. Reactivă la orice ar putea afecta ordinea stabilită a lucrurilor, luptînd cu toată forţa miliardelor furate pentru conservarea puterii "noii îmbogăţiţi" vor previzibilitate. Vor să-şi asigure imunitatea faţă de orice administraţie, internă sau externă, vor să fie la adăpost de orice jus-tiţie, şi de ce nu, vor să devină onorabili. Ei, cei ce întreţin războiul surd împotriva integrării cu spaima celor ce ştiu că iluzionismul economic se va prăbuşi la momentul "desvrăjirii" europene au devenit de două săptămîni îngrijoraţi de posibila întîrziere a aderării. Refuzaţi de idee, promovînd mitocănia, pros-tul gust vor să controleze totul, nu doar economia, politica, ci şi indivizii. Copii de suflet ai totalitarismului naţionalist, considerînd patria ca pe o proprietate privată şi poporul ca pe un bun personal s-au plasat în poziţia de arbitrii. În epoca marketingului nu au uitat esenţa propagandei. Fuga lor de idei întrece dezgustul gobbelsian faţă de cultură. Şi doar contextul nu i-a făcut să pună mîna pe pistol, au în schimb acces nelimitat la media. Iar cei ce pun în discuţie ordinea aceasta se cer rapid izolaţi.

Cei pentru care economia de piaţă liberă este un moft teoretic, cei ce au profitat de lipsa de ordine pentru a se instala la comandă pentru o perioadă nedeterminată, cei ce deţin controlul economic şi mediatic prin înţelegeri discrete de monopol sunt astăzi marii apărători ai statului de drept: al dreptului cîştigat prin furt, a statului golit de conţinut, a autorităţii compromise de lipsa de încredere publică. Ei, care au compromis capitalismul transformîndu-l într-o jalnică caricatură, ei, care au abuzat de privatizare fără a plăti sau a produce sunt îngrijoraţi de secătuirea bugetului statului şi înspăimîntaţi de amploarea cheltuielilor electorale. Finanţatori oculţi, clienţi ai grupurilor de interese, membrii ai clanurilor transpartinice se simt în primejdie şi contra-atacă. De unde această reacţie? Din frica ancestrală de schimbare? Ori poate pentru a demonstra cine deţine puterea?

Inundaţiile din Moldova au oferit un nou prilej de manifes-tare a forţei mediatice. Mizînd pe efectul emotivităţii, speculînd momentul, atacurile nu au prididit. După integrare şi interes naţional compasiunea faţă de cei în suferinţă a fost mobilul atacului împtriva guvernului. Luxul politicii a fost contrapus suferinţei reale. Exploatînd fractura dintre popor şi politicieni au găsit o nouă contradicţie de efect: inundaţii versus anticipate. Guvernul egocentic (şi ce este mai egoist decît un liberal?) nu poate să se plieze pe nevoile ţării. Confuzia dintre guvernare şi administrare a dat tonul ofensivei mediatice. Deşi guvernarea presupune proiecte şi strategii de dezvoltare, coerenţă şi eficacitate, iar fără majoritate parlamentară realizarea acestora este dificilă, opoziţia inundaţii-anticipate a fost supralicitată pentru a obţine efectul dorit: neguvernabilitatea. Nu alegerile, ci puterea este subiectul polemicii. Desfăşurarea alegerilor anticipate este incertă, iar data aces-tora necunoscută. Dar reducerea guvernării la administraţie egalizează forţele: administraţia locală, dominată de opoziţie, poate fi contrapusă administraţiei centrale lipsită de sprijin politic.

Alternativa la actuala guvernare nu este însă conturată. La PSD comparaţia cu inundaţiile din 1971 a alimentat nostalgiile. Fiorul "unităţii naţiunii în jurul partidului" a dus nu doar la solicitarea declarării stării de urgenţă, ci şi la relansarea eroului salvator: Ion Iliescu. Cacofonia din PSD a atins apogeul pe trei voci: un preşedinte reformator în curs de izolare, Mircea Geoană, un preşedinte executiv gata de ofensivă, Adrian Năstase şi un lider reşapat pentru electoratul rural, Ion Iliescu. Fără o soluţie internă PSD nu pare a fi pregătit pentru o răsturnare spectaculoasă.

Nici statul de drept, nici reforma justiţiei nu sunt meteodependente. Criza politică nu se poate stinge în viitura de pe Siret. Profesioniştii crizelor succesive îşi dau concursul la prelungirea acestei stări. Amînarea deznodămîntului va fi însă costisitoare. Şi dacă democraţia costă, oricum preţul este mult mai mic decît al crizei permanentizate sau al corupţiei. Iar nota plata prezentată nu va plătită de profitorii tranziţiei, ci de cetăţeni.