O altă zi din viaţa lui Ivan Denisovici

Cel mai incomod dintre locuitorii lumii politice a secolului XX a trecut în lumea umbrelor. Dacă nu o fi ocupat cu alte treburi, mai importante, şi priveşte reacţiile de o perfectă falsitate ale mai marilor zilei, din Rusia şi de aiurea, care s-au simţit datori să joace farsa unei profunde şi omagiale întristări, Soljeniţîn îşi ascute probabil pana, ca să mai scrie un capitol din viaţa dominată de fatale incoerenţe a personajului care l-a făcut celebru. A lui Ivan, cel care în intervalul unei singure zile trăieşte o viaţă de om, între speranţa că orice acţiune împotriva sistemului, inspirată de raţionalitate, omenie, suflet şi credinţă este un bine făcut semenilor şi sieşi, pentru a constata, în final, că atîta vreme cît rămîi îi sistem, orice acţiune, chiar şi una împotriva lui, devine iremediabil o altă cărămidă pusă în zidul care-i ţine prizonieri pe toţi, în gulagul dinlăuntru. Nu o metaforă, aşa cum ar putea crede cititorul mai tînăr de azi, gulagul este o instituţie oficială a sistemului sovietic, în fapt acronimul pentru Administraţia lagărelor de muncă şi a coloniilor corecţionale. Una care a funcţionat, fără întrerupere, chiar dacă în forme şi sub denumiri diferite, în toată perioada comunismului, cunoscînd însă extensia maximă între 1929 şi 1953, cînd a înghiţit viaţa a peste 18 milioane de oameni.

Cei care autorizau apariţia nuvelei sale, în "mica perioadă de dezgheţ" iniţiată de Hrusciov, pentru a justifica "despărţirea de Stalin", aveau de ce să regrete. Spre deosebire de alte texte ale literaturii critice, sovietice, discursul lui Soljeniţîn s-a dovedit imposibil de manipulat. A refuzat, prin structura lui şi prin chipul pe care-l dădea realităţii, orice "normalizare", orice compromis cu puterea.

De aici a provenit şi dificultatea receptării şi chiar a acceptării lui Soljeniţîn, nu doar în lumea sovietică şi post-sovietică, ci şi în lumea politică occidentală. Politicienii au lăudat literatul şi au omagiat puritatea strigătului de conştiinţă, lumea literară a ridicat în slăvi postura politică a scriitorului, statura morală. Ambele tabere au evitat, în acest fel, să privească adevărul în faţă. Cele două nu pot fi niciodată separate, pentru că în cazul lui, aceasta echivalează cu distrugerea esenţei omului şi conştiinţei numite Soljeniţîn.

Ceea ce face unicitatea sa politică şi importanţa lui ca fiinţă gînditoare, roditoare şi propovăduitoare a mesajului pe care viaţa i l-a scris cu literele de foc ale propriei suferinţe, nu este cîtuşi de puţin faptul că ar fi fost primul sau cel mai important dintre cei care au expus cruzimea şi amploarea represiunii sistemului sovietic. O făcuse, mult înaintea lui, la fel de dramatic şi deschis, generaţia literară a primului deceniu de după Revoluţie. Realitatea represiunii interne era cunoscută oricui voia să ştie ceva despre URSS. Doar că mulţi dintre politicienii occidentului european nu voiau să ştie şi nici să audă, cu atît mai puţin să vorbească în public. A spune astăzi, în chip de omagiu, că de la Soljeniţîn a aflat lumea occidentală amploarea represiunii din URSS este o minciună mai mare decît secolul. Singura ei valoare constă în aceea că oferă politicienilor de azi prilejul unui fals omagiu, în numele a ceea ce nu au putut include, nici folosi, din discursul politic şi din viaţa omului Soljeniţîn, adică esenţialul: Sistemul produce minciună, teroare, înstrăinare şi, ca ultimă consecinţă, moartea oamenilor, mult înainte ca ea să fie declarată biologic. Acesta nu este un accident istoric, nici o greşeală de utilizare, nici deviaţia unor minţi bolnave de putere, ci rezultanta implacabilă a funcţionării sistemelor politice, a oricăror sisteme politice, în care omul devine individ, iar viaţa lui nu contează mai mult decît culoarea buletinului de vot pe care l-a pus în urnă. Tot ceea ce ţine de Viaţă şi Adevăr este strivit fără milă de moara pusă să macine doar Putere. Soljeniţîn a avut puterea să spună acest adevăr radical oamenilor politici occidentali, nu doar ruşilor şi politicienilor din ţara lui, tuturor celor care, ascunşi după flamura "democraţiei", nu mai vor să vadă consecinţele ultime ale iresponsabilei rupturi pe care o cultivă între Putere şi Viaţă, între OM, fiinţă prin definiţie liberă, şi noii săi Stăpîni.

În ziua în care-l petrece pe ultimul drum pe Soljeniţîn, lumea politică nu face altceva, din păcate, decît să repete, să refacă, o altă zi din viaţa lui Ivan Denisovici.