O lună plină

În ianuarie 2005 trăim într-o altă Românie. O nouă perspectivă pare să se fi conturat, alte priorităţi politice sau sociale şi-au făcut apariţia. Cu doar o lună în urmă, pe 29 decembrie 2004, noul guvernul era investit. A urmat o lună spectaculoasă, dar fără a permite o concluzie. Plutim încă în incertitudini.

Nu atît noile proiecte au invadat spaţiul public, dar sarabanda evenimentelor a dat formă unei alte dinamici politice. Raporturile dintre partide s-au transformat, opoziţia este la guvernare, iar grupurile de presiune sunt încă în expectativă. Cetăţenii aşteaptă ca noua politică să se transforme din promisiune în realitate.

Încet preşedintele a intrat în rolul şefului de stat. După interviurile surprinzătoare sau vizitele la instituţiile legate de domeniile constituţionale ce îi sunt rezervate de la începutul lunii au urmat, ca dezvoltare a priorităţilor definite în politica externă, întîlnirile de la Chişinău şi Kiev.

Guvernul a devenit prima instituţie ca vizibilitate publică. Dar mediatizarea sa traduce dificila adaptare la guvernarea de coaliţie. Tema coaliţiei guvernamentale şi a avatarurilor sale a basculat ca importanţă tema corupţiei. Aceasta din urmă rămîne un fundal, dar controlul politic şi administrativ a trecut pe primul plan. Stabilitatea guvernării este condiţia reuşitei spectaculoasei campanii anticorupţie. Proiectele de politici publice, inclusiv în acest domeniu strategic sunt încă aşteptate. Corelarea politicilor sectoriale într-o politică generală este cheia succesului oricărei guvernări. Slăbiciunea opoziţiei, minată de conflictele interne din PSD, poate crea impresia unei situaţii favorabile. Odată ce congresul din 3 aprilie va fi trecut, iar alegerile parţiale din Bucureşti vor indica distribuţia forţelor, fostul partid de guvernămînt va proceda la contraofensivă. Oricare va fi situaţia preşedinţilor celor două camere PSD va încerca să revină, chiar şi nereformat, în prima linie a politicii româneşti. Calculul iniţial al liderilor partidelor coaliţiei pare să fi presupus, privind retrospectiv derularea evenimentelor, mai degrabă o colaborare conjuncturală, nu o angajare de lungă durată. Demisia ministrului controlului indică frustrările PUR privind marginalizarea sa. Dar cîtă vreme fiecare participant urmăreşte să facă parte din coaliţia victorioasă, iar avantajele comune sunt apreciate ca suficiente, partidele coaliţiei vor rămîne împreună. Chiar dacă de obicei coaliţiile de talie minimală au şanse de supravieţuire, căci pot oferi membrilor lor maximum de cîştig, formula guvernamentală va rezista atîta vreme cît o alternativă egală nu se va naşte. Din momentul în care distribuţia resurselor dezavantajează anumite partide şansele unui guvern stabil scad. Partidele participante sunt în faţa unei dileme: sau îşi modelează cererile în raport cu guvernarea comună ca scop pe termen mediu, sau îşi construiesc noi alternative de colaborare în condiţiile în care alte coaliţii reale nu sunt încă posibile? Luna ianuarie a fost prin urmare luna stabilizării coaliţiei.

Experienţa coaliţiei dintre 1997 şi 2000 este la acest capitol importantă. Lipsa unei strategii de durată în raport cu guvernarea, caracteristica patritocratică a înţelegerilor de la nivelul coaliţiei, stabilirea sferelor de influenţă instituţională, a permis atunci privilegierea tacticilor partidiste concurenţiale ce vizau maximizarea electoratului şi formarea unei clientele de durată. În acele condiţii perspectiva unei colaborări de durată la guvernare nu a putut avea succes, fiecare partener urmărindu-şi propriul interes. UDMR a fost principalul beneficiar al acelei situaţii, poziţia sa de partid cu potenţial de şantaj asigurîndu-i şi după 2000 participarea la guvernare. În formula actuală de guvernare alături PUR deţine aceeaşi poziţie. Iluzia stabilităţii a determinat priorităţile guvernului şi a întîrziat promovarea proiectelor de schimbare. Între timp perioada de graţie se apropie de sfîrşit. Interesaţi să asigure o bază cît mai largă guvernării, politicienii au neglijat însă priorităţile societăţii româneşti. Marea sfidare la adresa tuturor guvernanţilor de pînă acum a fost recunoaşterea libertăţii celorlalţi, a investitorilor, a societăţii civile, a sindicatelor ori a partidelor din opoziţia parlamentară sau extraparlamentară, dar mai ales a cetăţenilor obişnuiţi.

Concentrarea deciziilor, fie ele politice, sociale sau economice, influenţează negativ opinia publică. Deschişi către schimbare, conştienţi că viitorul european presupune un proces de adaptare continuă, moderaţi faţă de perspectivele viitorului românii, cel puţin cei ce şi-au asumat plenar cetăţenia, aşteaptă ca politicienii să se adapteze. Orizontul de speranţă obligă politicienii la un act de necesară responsabilitate: indicarea direcţiei şi construirea unui proiect de viitor credibil şi adecvat.