Obsesia coaliţiei

Partide, lideri politici, consultanţi electorali au pornit cu toţii - timpul îi presează, căci alegerile locale bat la uşă - în căutarea soluţiei miraculoase: coaliţia. Coaliţia antiprezidenţială care a asigurat, cel puţin de un an, supravieţuirea guvernului, are o dimensiune parlamentară şi nu poate fi adaptată obiectivelor electorale. Iar Congresul PC - dincolo de punerea în scenă a schimbării de garnitură - a fost ocazia reiterării tezei coaliţiei victorioase. Prezenţi la reuniunea conservatorilor, Ludovic Orban şi Titus Corlăţean, alături de Dan Voiculescu, au invocat coaliţia ca pe unica armă împotriva "dictaturii". Să fie, oare, coaliţia cheia crizei politice?

Că teoria socială în general, iar în cazul de faţă teoria clasică a guvernării, nu pot explica paradoxul românesc, e deja un truism. Şi acolo unde teoriile economice, ceva mai bine structurate, dau greş, de ce nu ar avea o soartă mai bună teoriile politice sau instituţionale? Deşi, teoretic, un guvern minoritar este instabil, iar cel majoritar e mai sigur, coabitarea dintre un preşedinte jucător şi un guvern minoritar a creat, în cadrul constituţional existent, o situaţie inedită: un guvern ultraminoritar care rezistă oricărui atac parlamentar şi prezidenţial. Şi asta, pentru că prăbuşirea guvernului ar crea mai multe probleme opoziţiei antiprezidenţiale decât menţinerea lui. Preşedintele jucător ar deveni, odată guvernul demis, dar şi arbitru, iar şansele adversarilor săi ar fi compromise. Pe de altă parte, dacă opoziţia, divizată, nu poate prăbuşi guvernul, împotmolindu-se în propriile moţiuni de cenzură, controlul parlamentar al guvernării e doar o iluzie. Anunţându-şi susţinerea pentru un regim parlamentar "pur", partidele antiprezidenţiale reduc şi mai mult, din motive tactice, instrumentele parlamen­taris­mului.

Astfel, paradoxul românesc - guvernele minoritare sunt mult mai stabile decât cele majoritare - este unul aparent. Căci minoritatea unui guvern este mereu înşelătoare. Aşa a fost cazul guvernului Văcăroiu până la crearea coaliţiei cvadripartite în august 1994, aşa s-a întâmplat şi cu guvernul Năstase: în ambele cazuri coeziunea parlamentară se baza pe principiul majorităţii prezidenţiale. Ion Iliescu a asigurat, câtă vreme legitimitatea sa electorală era de origine recentă, sprijinul parlamentar pentru guvern. Când influenţa preşedintelui se diminua, odată cu trecerea timpului, partidele căpătau o marjă mai largă de manevră. Aşa s-au întâmplat lucrurile şi în 2004, şi după ce coaliţia prezidenţială iniţiată de Traian Băsescu nu a mai putut funcţiona, în mod automat i-a luat locul majoritatea antiprezidenţială.

Pe de altă parte, un avantaj de care profită în egală măsură şi opoziţia şi grupurile de presiune sociale sau economice constă în faptul că un guvern minoritar tinde să fie mai puţin radical în privinţa politicilor pe care le adoptă, ceea ce, dacă nu duce automat spre consensualism, cel puţin crează premizele pentru o abordare politică des­chisă care lasă loc pentru negocierea înţelegerilor de coaliţie. Şi totul ar fi fost perfect dacă jocul acesta politic şi ins­tituţional nu ar fi fost sanc­ţionat la fiecare confruntare electorală de electorat. Şi în 1996, şi în 2004, electoratul a mizat pe cartea alternanţei. De ce nu ar face asta şi în 2008? În faţa acestei dileme, partidele arcului antiprezidenţial au pornit în căutarea soluţiei care poate asigura continuitatea, iar coaliţia le-a apărut ca singura salvare.

Dar coaliţiile, pentru a putea convinge, ar trebui să îndeplinească cel puţin patru condiţii: să se bazeze pe afinităţi ideologice, să asigure beneficii pentru un număr suficient de important de grupuri de interese, să permită accesul proporţional la resurse tuturor membrilor coalizaţi şi să asigure un prag funcţional al deciziei. Ori, coaliţiile încercate până acum au fost nu doar asimetrice (precum cea dintre PSD şi PUR în 2000 şi 2004), ci mai ales slab corelate ideologic. În absenţa liantului ideologic, coaliţiile nu sunt decât soluţii conjuncturale. Iar obsesia pentru realizarea lor exprimă incapacitatea partidelor politice româneşti de a se instituţionaliza şi de a-şi construi propria identitate politică.