Omul cu racheta

Vestea bună este că Vladimir Putin a acceptat invitaţia de a fi prezent la Bucureşti, cu ocazia reuniunii NATO, la nivel înalt. De ce este aceasta o ves­te bună, nu e chiar atît de evident. Poate pentru că refuzul invitaţiei ar fi fost considerat, de foarte mulţi, ca o autentică veste proastă!

Vestea proastă, pe de altă parte, este că pînă să vină la Bucureşti, Preşedintele Rusiei, omul care doarme noaptea cu valiza nucleară sub cap, a tunat şi-a fulgerat împotriva NATO, mai precis împotriva posibilităţii, altminteri foarte nesigure şi îndepărtate, ca organizaţia să admită într-o bună zi, în rîndurile ei, Ucraina. Pentru cei interesaţi, care tocmai îşi fac bagajele şi se pregătesc să sosească pe cimentatele maluri ale unei fictive Dîmboviţe, V. Putin a anunţat, fără să-i tremure vocea niciun pic, că Rusia nu va ezita să îndrepte rachetele sale nucleare, desigur nu toate, că mai este nevoie şi pentru alţii, către ţara vecină şi prietenă, dacă aceasta face pasul nesăbuit şi devine membră NATO. Această ameninţare conţine, la prima vedere, o doză masivă de Apocalipsă, în orice caz suficientă pentru a ne trece toţi răcorii pe şira spinării, pe noi cei ce ne învecinăm cu ţara care a născut Marele Imperiu Rus şi pe ei, politicienii americani, englezi, francezi, italieni etc, cei de care depinde o asemenea decizie.

Dacă ne scuturăm, puţin, de complexele apocaliptice, însă, atunci vedem fără prea mari dificultăţi aberaţia din spatele declaraţiilor putiniene, lipsa de consistenţă politică şi nu în ultimă instanţă rudimentele unei gîndiri care nu are nicio şansă să ducă Rusia altundeva decît într-un deşert.

Declaraţiile anti-NATO sunt, pentru politicienii Rusiei post-sovietice, cam ceea ce sunt rugăciunile zilnice pentru călugării pravoslavnici: o obligaţie de care nu vrei şi nu poţi să te desparţi, un dulce murmur care-ţi asigură liniştea sufletească şi îţi organizează ritmul jurnalier al vieţii. Declaraţiile anti-NATO nu trebuie niciodată justificate, orice prilej este bun ca să le faci, să le reînnoieşti, ori să le tuni ameninţător. Cu toate acestea, ele nu sunt gratuite. Au un rost al lor. El vine, în primul rînd din obsesia istorică anti-NATO. Politica sovieto-stalinistă a văzut în crearea acestei organizaţii, de către Statele Unite, un gest inamical, sfidător, contrazicînd spiritul aranjamentelor post-belice realizate la Yalta şi Potsdam, o victorie politică prin care americanii preluau iniţiativa în Europa, ameninţînd să limiteze drastic influenţa sovietică, la nevoie prin intermediul unei decisive acţiuni militare. Rezultatul a fost grăbirea procesului de ins­talare brutală a stăpînirii sovietice în Europa centrală şi de sud-est şi căutarea unui prilej de a plăti poliţa, americanilor. Prilejul avea să fie găsit, din fericire pentru europeni, tocmai în Coreea, iar mai apoi în Cuba. Ca să fie siguri, însă, sovieticii au creat, aşa cum s-au priceput mai bine, o organizaţie care subordona militar, total, spaţiul "Europei de est". Însăşi existenţa NATO a fost pentru politica sovietică un afront de neiertat şi aşa a rămas pînă în ziua de azi! Al doilea motiv important pentru care existenţa NATO şi mai ales extinderea organizaţiei în zone dominate cîndva de Rusia este atît de indigestă pentru politica Kremlinului, ţine de dinamica perioadei post-sovietice. Cînd şi-a făcut planurile restructurărilor ce urmau să aibă loc în fostul imperiu, odată cu dispariţia inevitabilă a Tratatului de la Varşovia, Rusia a sperat că Alianţa Nord Atlantică va fi angrenată şi ea în procesul demolării pornit odată cu prăbuşirea zidului Berlinului. Faptul că "marea manevră strategică" cu care se lăudau de ochii lumii, aceea "de a lăsa NATO fără inamic", nu a dus la prăbuşirea organizaţiei, ci dimpotrivă, la o masivă restructurare a conceptului ei strategic, la acceptarea de noi membri şi în ultimă instanţă la transformarea ei într-o organizaţie de securitate globală, este privit la Moscova ca un eşec de proporţii strategice. El nu trebuie lăsat să producă, însă, consecinţe politice prea importante. De aici, necesitatea unei contra-ofensive politice anti-NATO. În sfîrşit, a treia raţiune pentru care retorica anti-NATO nu se ostoieşte şi nici nu se schimbă vreodată, la Moscova, provine din rolul agregant pe care-l are "imaginea unui inamic puternic". Confruntată cu procese disolutive masive, societatea rusă şi politica ei au găsit în "imaginea inamicului" sursa cea mai comodă şi mai eficientă de refacere a unei coeziuni, chiar dacă de natură mecanică şi de o fiabilitate îndoielnică. Discursul anti-NATO este necesar mai ales în interiorul Rusiei, pentru a justifica refacerea unui centru natural de putere, de neînlocuit în orice logică imperială, "Armata"; este necesar pentru a da populaţiei raţiunea suficientă a unei conduceri autoritar-inflexibilă, chiar dacă ineficientă în abordarea problemelor curente ale vieţii sociale, măcar preocupată să salveze "prestigiul" şi "mă­reţia" Rusiei.

Cît de inconsistente sunt noile ameninţări ale Rusiei se poate constata cercetînd care ar fi consecinţele unui atac nuclear, în Ucraina, asupra Rusiei! Pe scurt, devastatoare pentru populaţia, economia şi integritatea sistemului politico-militar al Moscovei. Chiar dacă, prin absurd, Omul cu valiza ar da ordinul de lasare a unui atac nuclear asupra teritoriului Ucrainei, militarii care ar trebui să pună ordinul în aplicare, mai mult ca sigur, l-ar ignora. V. Putin ar trebui să ştie mai bine ca oricine acest lucru. Iar dacă nu îl ştie, vina este a lacunelor din pregătirea de bază a KGB-ului, care nu s-a străduit să explice suficient de bine tinerilor săi ofiţeri care sunt deosebirile radicale dintre operaţiunile strategice militare şi cele din cîmpul informaţiilor.