OMUL SFINŢEŞTE LOCUL Poveste de Paşte

Pe peretele din gangul dintre Poştă şi CEC-ul de la Sala Palatului, printre mâzgălituri, primăvara trecută, era scris cu galben : "Te strig în zid".

Nu mă pricep la poezie, dar pare un vers suficient.

Este nedeterminat: nu e clar dacă bag capul în zid şi te strig, sau dacă sunt în zid şi te strig şi în aceasta din urmă variantă, nu e clar dacă din zid te strig în afară sau dacă te strig din zid, în zid - varianta cea mai cutremurătoare.

Percepţia versului combină toate variantele - o virtute de care nu dis-pun nici muzica, nici pictura, sculp-tura sau filmul, ci numai poezia.

De aceea, cred că versul "Te strig în zid" este suficient ca să fie numit poezie, chiar dacă nu mă pricep deloc la poezie.

De câte ori mă duceam la pâine, dimineaţa, mă abăteam la întoarcere prin gang şi citeam cele patru cuvinte.

Cu timpul, mi s-a părut că pot identifica faptul că este o autoare, iar nu un bărbat, după rotunjimea scrisului. Apoi, mi-am închipuit că trebuie să fie tânără, cam de şaisprezece ani - scrisul este şcolăresc, adâncimea neputinţei care poate duce la o astfel de poezie este proprie acestei vârste, ca şi exhibarea prin graffiti.

Că propoziţia se încheia fără punct, nu mi s-a părut semnificativ.

Dar, într-o dimineaţă, în toamnă, când cumpărasem pâine împletită, am descoperit pe zidul unei clădiri, pe strada George Vraca, la treizeci de metri de gang, alte cinci cuvinte scrise de aceeaşi mână, cu aceeaşi vopsea galbenă: "şi nu te mai văd."

Era un întreg - "Te strig în zid şi nu te mai văd." - întins pe o bună bucată de stradă, ca Mihai Viteazu, cu trupul la Turda, şi capul în Mănăs-tirea Dealu, de lângă Târgovişte.

Nu e logic.

"Te strig" nu poate tulbura imaginea astfel încât să "nu te mai văd".

Logic ar fi fost invers: "Nu te mai văd şi te strig".

Dar autoarea a vrut să exprime alt-ceva decât impune logica.

De aici trag concluzia că Bucureştiul este un oraş poetic.

Ne putem imagina cum un al treilea vers s-ar afla înscris ceva mai departe, eventual pe strada Mihai Eminescu şi tot aşa, un al patrulea. Poate că nu de aceeaşi mână, poate nu cu galben.

Cu un pic de atenţie, le-am putea desluşi, printre "fuck you" şi "jos iliescu", de la staţia de metrou Republica.

În dimineaţa aceea, laptele şi pâinea împletită, cu televizorul închis.

Zgomotul oraşului, ca muzică...

Vă urez un Paşte senin.