OPINII Alternativa social-democrată

Cel mai probabil, alegerile locale de duminica viitoare vor consemna dominaţia USL-ului pe scena politică românească. Principala necunoscută nu constă în faptul că social-liberalii vor ocupa primul loc, ci cât de importantă va fi victoria lor. Cât de multe primării sau preşedinţii de consilii judeţene vor reuşi să basculeze? Altfel spus, cât de important va fi votul politic? Aparent, şi în România se resimte aceeaşi tendinţă ca în alte state din UE de ceva vreme, de a vota "social-democrat". Deja în Danemarca - anul trecut la alegerile legislative, apoi în Franţa anul acesta, la prezidenţiale, şi foarte probabil şi la legis-lativele din 10 şi 17 iunie, dar şi în Germania la alegerile de land din Renania de Nord - Westfalia, votul a fost în favoarea social-democraţilor. Dar, şi acolo, şi aici, eşecul social-democraţilor nu ar face decât să deschidă larg poarta extremiştilor, în special celor de dreapta.

Pentru moment, electoratele mizea-ză pe alternative-sistem, dar pentru câtă vreme? Un insucces al acestora, care nu este deloc de neglijat, va permite curentelor antisistem, din ce în ce mai vocale, să se apropie de guvernare. Şi, din acest punct de vedere avem deja două exemple. Pe o parte, Grecia este un exemplu asupra căruia prea puţini se apleacă. Insistând mai mult asupra aspectelor economice şi a viitorului monedei euro, mulţi analişti neglijează dinamica politică grecească sau insistă doar asupra "pericolului" reprezentat de Stânga radicală. Or, votul din 6 mai împotriva partidelor-sistem - Noua Democraţie, conservator, şi PASOK, socialist - considerate responsabile de prăbuşirea ţării, antrenează politica grecească într-o spirală fără sfârşit. Vor reuşi comuniştii reformaţi federaţi în Stânga radicală să dea un guvern Greciei după alegerile anticipate din 17 iunie? Nu este deloc sigur şi atunci tentaţia extremismului de dreapta, reprezentat de Zorii aurii, ar putea aduce o ţară membră a UE în pragul dictaturii. Pe de altă parte, şi Serbia vecină se înscrie pe aceeaşi direcţie. Nici nu s-a instalat bine "pro-europeanul" Tomislav Nikolici ca preşedinte al Serbiei, pe 31 mai, că a şi confirmat cele mai sumbre aşteptări: "pro europeanul" nu recunoaşte genocidul de la Srebreniţa. Între timp, în nordul Kosovo - considerat de autorităţile de la Belgrad, dar şi de cele de la Bucureşti, ca provincia autonomă Kosovo-Metohia - au şi început acţiunile separatiste şi atacurile împotriva forţelor internaţionale Kfor şi Eulex. Şi, pentru a reveni la responsabilitatea social-democraţilor astăzi, liderul Partidului socialist sârb, Ivica Dacici, care negocia încă acum trei săptămâni preşedinţia guvernului cu Partidul democrat al lui Boris Tadici, în cazul victoriei aces-tuia în alegerile prezidenţiale, şi-a redescoperit vocaţia naţionalistă moştenită de la Slobodan Miloşevici şi a vizitat Republica Srbska în încercarea de a se face portdrapelul "patrioţilor". Şi, chiar dacă un guvern condus de Tadici rămâne în continuare posibil în Serbia, dar cu sprijinul socialiştilor şi al partidelor minorităţilor, deja nota naţionalistă a transformat fragilul climat politic sârb, iar ris-curile politice, pe fundalul unei crize economice de o duritate extremă, cresc exponenţial.

În aceste condiţii, o soluţie de ieşire din impasul în care se află Europa astăzi nu poate veni decât dinspre social-democraţia europeană. Poate însă aceasta să răspundă sfidărilor momentului? Social-democraţia europeană, fie că vorbim de ţările UE, fie de cele din proximitate, se află într-un moment de răscruce. După ce, odată cu anii 1990 şi introducerea Uniunii Economice şi Monetare europene şi a dis-ciplinei monetare şi fiscale, au fost impuse constrângeri severe cu privire la politicile economice şi sociale fundamentale pentru modelul social euro-pean, social-democraţii din Europa au fost puşi în situaţia de a pierde sprijinul nucleului lor electoral format din lucrători şi funcţionari. Dar ar fi putut exista o altă cale pentru social-democraţia europeană?

Cotitura de la începutul anilor '80 ai secolului trecut, practicată de social-democraţia europeană şi introdusă sub influenţa social-democraţilor germani şi a socialiştilor francezi, care au influenţat apoi şi alte partide socialiste (precum cele scandinave sau laburiştii britanici), rezervate în legătură cu capacitatea proiectului european de a oferi suficiente garanţii privind statul social, a făcut posibilă construirea unei Europe neoliberale. Cadrul neoliberal de integrare europeană, care atingea apogeul cu Tratatul de la Maastricht, nu mai lăsa prea mult loc pentru ca Europa socială să se manifeste. Mai mult, faptul că la începutul anilor '90 majoritatea social-democraţilor europeni au trecut - şi în contextul prăbuşirii comunismului în Europa Centrală şi de Est - printr-o perioadă mai lungă de opoziţie, a întărit ideea că revenirea la creşterea economică şi la un grad important de ocupare a forţei de muncă este rezultatul politicilor neoliberale. În aceste condiţii, criza economică din ultimii ani nu a fost decât catalizatorul unui declin economic şi social care începuse deja cu douăzeci de ani mai devreme.

În aceste condiţii, social-democraţii europeni ar trebui să se reorienteze şi să-şi asume politic, fără niciun echivoc, alternativa unei Europe de stânga, unite şi democratice, ca reacţie la o Europă de dreapta, dominantă în instituţiile europene, obsedată de supremaţia economiei şi a comerţului liberalizat şi susţinătoare a dumpingului social. Eroarea istorică a social-democraţiei din ultimele decenii a fost să folosească un limbaj de stânga, cu accente reformiste şi progresiste, în vreme ce susţinea proiectele economice ale dreaptei. Asta au făcut Tony Blair şi Gerhard Schröder şi partidele lor au fost obligate să plătească un preţ mare. Dar dincolo de degringolada electorală şi ideologică a social-democraţilor germani sau a laburiştilor britanici, efectul asupra alternativei social-democrate europene a fost devastator. De aceea, noii lideri ai social-democraţiei ar trebui să se desprindă de tradiţia "celei de-a treia căi". Vor putea ei să facă acest exerciţiu? Cel puţin în România, unde Victor Ponta abia l-a avut ca invitat pe Tony Blair şi a recunoscut rolul său de mentor, este puţin probabil. Dar în restul Europei, va putea tendinţa anti-austeritate - care şi-a găsit expresia în poziţiile exprimate de Francois Hollande - să se impună? Dacă nu, care va fi viitorul Europei?