OPINII Balet pe coji de banane

Cred că una din marile neşanse ale lui Mircea Geoană, în postura de preşedinte de partid, ţine de insurmontabila obligaţie ce îi revine de a se pronunţa în repetate rînduri, în intervale de timp scurte, asupra unor aceleaşi subiecte, de maxim interes. Opinia exprimată "în premieră" pare, de cele mai multe ori, plauzibilă. Lunga experienţă diplomatică, anii trăiţi peste ocean l-au făcut să ştie cît de importantă este convingerea cu care lansezi şi susţii un punct de vedere şi cît de flatat este interlocutorul (în direct sau aflat în faţa televizorului) cînd reuşeşti să-i induci senzaţia că i te adresezi lui în mod aproape preferenţial; frazarea judicioasă, ritmul adecvat, vocabularul accesibil sînt atuuri pe care le stăpîneşte cu incontestabilă dexteritate şi care, la rîndul lor, ar fi putut avea un rol semnificativ în cîştigarea unei temeinice credibilităţi. Problema, marea problemă a lui Geoană se naşte din momentul în care ai reţinut vorbele lui, convins fiind de felul în care şi-a susţinut cauza, şi nu ţi-l mai poţi imagina decît fidel lui însuşi, adăugînd eventual, cînd e cazul, noi elemente care să dea şi mai multă greutate crezului la care te-a făcut părtaş. Contrar la ceea ce te aştepţi să se întîmple, descoperi că "termenul de garanţie" a declaraţiilor cu care preşedintele PSD vine în faţa opiniei publice este extrem de scurt şi că ceea ce ieri ţi se cerea să percepi ca o profesiune de credinţă astăzi se dovedeşte o vorbă aruncată în vîrf, pe care emitentul fie că a şi uitat-o, fie că nu mai dă doi bani pe ea. Ultimele lui "performanţe" în materie de balet pe coji de banane: partidul azi are/nu are capacitatea să se prezinte ca o alternativă semnificativă la actuala guvernare şi aşa-zisele stenograme otrăvite ale şedinţelor la vîrf ale PSD sînt/nu sînt autentice au fost îndelung comentate în mass-media şi felul în care a fost executat Mircea Geoană ar trebui perceput ca un grav semnal de alarmă, pentru el ca şi pentru partidul pe care îl conduce. A mai releva încă o inadmisibilă inadvertenţă sau a adăuga încă un epitet caustic la lunga listă a celor cu care a fost gratulat mi se pare, pînă la urmă, plicticos şi, oricum, lipsit de sens. Ce cred, însă, că merită încercat de descifrat e cauza care îl pune pe Mircea Geoană în asemenea rizibile şi păgubitoare ipostaze.

În singura logică la care avem acces, două pot fi raţiunile convulsiilor care îl destabilizează cu o frecvenţă care ne face să vorbim, deja, de o "manieră". Prima ţine în exclusivitate de structura genetică a domnului Geoană, de felul în care l-a croit Dumnezeu. Sînt oameni care, independent de vîrstă şi de educaţie, îşi trăiesc viaţa sub un implacabil simţ al onoarei şi care, în orice condiţii şi asumîndu-şi orice consecinţe, nu pot accepta sub nici un motiv ideea de a-şi încălca cuvîntul odată dat. "Oameni de onoare" este felul în care sînt percepuţi aceşti semeni ai noştri. S-ar putea foarte bine ca, organic, Mircea Geoană să nu fie unul dintre ei. Sigur, într-o astfel de situaţie (ca şi în cazul celor atinşi de mitomanie sau cleptomanie, de exemplu) nu putem trece peste faptul că sîntem în faţa unui om bolnav, iresponsabil pentru faptele şi spusele lui, şi compasiunea şi sincerele urări de însănătoşire cît mai grabnică reprezintă singurul fel în care ne putem raporta la ei. O a doua raţiune a veşnicelor derapaje la care sîntem permanent invitaţi să asistăm ar putea prinde în vîrtejul lor un om perfect sănătos, deplin responsabil, damnat însă să trăiască în mijlocul unor oameni care îl terorizează, care îi cenzurează spusele şi faptele, într-un cuvînt: care îl ţin prizonier. Cu alte cuvinte, ipoteza că Mircea Geoană este, cu adevărat, liderul onest, dornic să smulgă răul din rădăcină şi să reformeze partidul, dar care nu poate scăpa din presiunea pe care "băieţii răi" din jurul lui o exercită clipă de clipă asupra lui rămîne şi ea o variantă de luat în calcul. Sigur, enunţul teoretic ce trebuia la rîndul lui enunţat nu este susţinut de nici un element care să sară din sfera supoziţiilor şi ajungem astfel în inconfortabila situaţie în care să putem să construim două discursuri în totalitate contradictorii despre acelaşi Mircea Geoană, amîndouă pe deplin susţinute de antecedentele publice ale acestuia, dar nici unul în măsură să se impună ca adevărata identitate a acestuia. "Omul fără chip" poate fi un incitant titlu pe afişul unei săli de cinematograf, dar nu serveşte sub nici o formă cuiva care pretinde să i se recunoască identitatea de "om politic". La şapte luni de la instalarea într-o poziţie care din prima clipă i-a fost contestată, Mircea Geoană e dator să ajungă să realizeze că timpul nu numai că nu are răbdare, dar chiar lucrează împotriva lui.