Presa din întreaga lume acordă spaţii largi raportului "devastator" (cum îl apreciază John Bolton, ambasadorul SUA la ONU) prezentat de comisia ce l-a avut în fruntea ei pe fostul şef al Băncii Federale Americane, Paul Volcker. La finalul unor investigaţii ce s-au întins pe parcursul a 18 luni şi au cos-tat contribuabilii, din toată lumea, 38 de milioane de dolari, "incoruptibilii" lui Mr. Volcker au încropit un rechizitoriu de 620 de pagini, în care pun la stîlpul infamiei 4.500 de companii din 66 de ţări, pentru că au profitat ilegal de programul "Petrol pentru hrană" şi au obţinut cîştiguri fabuloase, în perioada embargoului, ca urmare a mitei şi a comisioanelor plătite lui Saddam Hussein. Ca întotdeauna neperformante în marile competiţii de orice fel, doar 12 firme româneşti s-au calificat în turneul final şi se numără azi printre companiile incriminate de ONU. Lista celor care s-au îndulcit la petrolul lui Saddam nu se reduce însă doar la cele cîteva mii de companii; alături de ele apar şi nume de rezonanţă din rîndul unor demnitari de prim rang: înalţi funcţionari ONU, în frunte cu fiul secretarului general Kofi Annan, un fost secretar de stat francez, fos-tul ambasador francez la ONU, un parlamentar englez, preşedintele regiunii italiene Lombardia şi mulţi, mulţi alţii. Raportul atinge însă sublimul abia în momentul în care publică şi numele ţărilor pentru care embargoul contra Irakului a fost unul dintre cele mai faste momente pentru a obţine cîştigurile cele mai mari din tranzacţionarea principiilor cele mai ieftine. Cap de listă: Franţa, Rusia şi China, ţări membre în Consiliul de Securitate, care, la vremea respectivă, s-au pronunţat neobosite pentru ridicarea sancţiunilor impuse Irakului şi, ulterior, au acţionat furibund împotriva campaniei militare în Irak a forţelor coaliţiei, condusă de SUA. Chiar dacă, la acea dată, existenţa armelor de dis-trugere în masă şi iminenţa unor acţiuni iresponsabile declanşate de Saddam nu erau infirmate într-un mod convingător, deci acţiunea militară părea ultima soluţie pentru prevenirea unei catastrofe, discursurile liderilor ţărilor pro-Hussein nu pledau decît pentru o singură variantă: Nevinovat! Astăzi aflăm cît de nobil şi dezinteresat era spiritul lor conciliant, cîtă iubire ecumenică se ascundea în spatele tiradelor aruncate cu maximă violenţă împotriva celor care nu pactizau cu demersul lor. În iureşul reacţiilor imediate, am fi gata să-i arătăm lumii întregi cu degetul cel mai acuzător. Dacă am reuşi, însă, să ne tragem sufletul o clipă şi să abordăm lucrurile sub povara unor adevăruri pe care, din păcate, le ştim de prea multă vreme, am realiza că, de fapt, nimic nu-i nou sub soare. Germania lui Hitler a fost, pînă aproape în ultima clipă, un partener perfect available pentru destule concerne din ţările angajate în războiul împotriva celui de al III-lea Reich, iar numărul cărţilor ce demască azi personalităţile mondiale şi organizaţiile care, plătite de KGB, au susţinut cu înflăcărare, decenii în şir, cauza Moscovei comuniste este covîrşitor. Acum, ca şi atunci, ca şi în antica Romă a lui Vespasian, banii nu au avut şi nu au miros. Cu o singură condiţie: să fie cît mai mulţi! Or în cazul despre care vorbim, ştim bine, este vorba de foarte mulţi bani. Atît de mulţi, încît orice încercare a cuiva: om politic, magistrat sau ziarist de a-şi imagina că se va ajunge vreodată ca cineva să fie condamnat pentru faptele incriminate în Raportul Volcker, şi cu atît mai mult în România, nu poate fi receptată decît cu o imensă duioşie şi cu tristeţea pe care ţi-o provoacă orice semen de-al tău cînd îl surprinzi "mal préparé pour la vie".
Pînă una alta, pentru că nu am nici o îndoială că nici un demnitar al statului român nu o va face, îi cer eu Excelenţei Sale Jacques Chirac, preşedintele Republicii Franceze, să prezinte public scuze României, pentru felul în care şi-a permis să o admonesteze public, în timpul crizei irakiene, într-un moment în care aceasta îşi urma cu fidelitate interesele naţionale, dincolo de orice interese financiare.