Declaraţia fermă făcută de domnul Ion Iliescu zilele trecute, cu ocazia lansării ultimei sale cărţi, referitor la decizia de a pleca din PSD, pune capăt seriei lungi de întrebări şi incertitudini care au planat asupra viitorului relaţiilor dintre cel ce a fost fondatorul partidului şi ceea ce a ajuns să fie partidul astăzi. Explicaţiile oferite sînt demne de toată atenţia, atît prin adevărul inatacabil al motivelor invocate - felul în care a tot fost rugat să revină în fruntea partidului şi tratamentul inadmisibil care i s-a aplicat, cînd a făcut-o, dar mai ales prin tonul cu care au fost oferite. Ele ne-au oferit imaginea unui om care nu numai că a cumpănit bine asupra hotărîrii pe care a luat-o şi nu mai poate fi întors din drum, dar care, în sfîrşit, a ajuns să ţină cont de un lucru important, pe care pînă acum l-a ignorat. De aici, tonul clar, limpede, implacabil, fără urmă de iritare sau agresivitate, dar plin de o amărăciune ce nu mai poate fi ascunsă. Revelaţia dom-nului Iliescu nu are nici o legătură cu problemele de sănătate cu care s-a confruntat în ultima vreme, ci cu conştientizarea deplină a faptului că orice discuţie despre notele definitorii ale clasei politice româneşti, în ansamblul ei, nu poate să înceapă cu altceva decît cu cele de neclintit din capul listei: "abjecţia" şi "ingratitudinea". O asemenea descoperire este extrem de supărătoare la orice vîrstă o faci. Pentru un om care, chiar dacă părea dispus să se lase flatat de complimente de factura lui "75 de ani = 3 x 25", nu se poate minţi privind nisipul care a mai rămas în clepsidră, lucrurile devin ceva mai complicate. Ca întotdeauna, în momente de cumpănă, există două căi pe care, în situaţia de faţă, putem să le şi identificăm. Cea de-a doua se numeşte "Viaţa". Prima va fi cea aleasă, dacă, după tot ce i s-a întîmplat, dl. Iliescu continuă să rămînă credincios ideii că, într-adevăr, i-a fost scris ca din viaţa politică să iasă numai cu picioarele înainte. Asta ar presupune să fi uitat într-o clipă tot ce a trăit în ultima vreme; să aibă dificultăţi insurmontabile în eforturile de a-i număra corect pe cei care au mai ramas (încă) în jurul lui; să-şi înşele singur memoria cînd se uită în ochii celor care astăzi, în amintirea unei glorii de mult apuse, se declară gata să vină din nou alături de el. Într-un cuvînt, să ignore axioma ce ne învaţă că "doctrina" care asigură cel mai puternic liant între oamenii politici români se numeşte "Oportunismul". Conform acestui curent de "gîndire", eşti admirat şi aplaudat cu însufleţire atîta vreme cît eşti locomotivă şi îi tragi pînă în tăriile puterii pe toţi nevolnicii agăţaţi de pulpana ta - şi eşti abandonat şi vîndut pe trei parale, din clipa în care Zeii îşi întorc faţa de la tine. Drumul pe această cale este devastator, din punct de vedere al caznelor la care, la propriu şi la figurat, e supusă inima şi nu poate avea decît o singură raţiune: dorinţa de revanşă. În eventualitatea unei asemenea qvasi-sinucigaşe opţiuni, orice fel de speranţe ale d-lui Ion Iliescu, legate de minunile pe care le-ar mai putea făptui echipa de profesori adunaţi în grabă de Sorin Oprescu, sînt nule şi neavenite...
Cea de-a doua cale îşi va dovedi atractivitatea în măsura în care omul politic de incontestabilă anvergură Ion Iliescu este dublat de un înţelept de acelaşi calibru. El, "înţeleptul", l-ar ajuta să înţeleagă lucrurile atît de simple care ne spun că toate au un timp al lor, cu alte cuvinte că există un început şi un sfîrşit în toate; că a te dărui unei cauze nu înseamnă implicit şi a muri pentru ea, cu atît mai mult cînd sacrificiul tău nu-i mai poate fi nimănui de folos; că scrierea Istoriei nu rămîne niciodată în grija unui singur om. Dar, mai important decît toate, sper ca interlocutorul d-lui Iliescu să-i reamintească acestuia că oricît de înălţătoare i se par ideile care-i călăuzesc paşii şi oricît de neţărmurit a fost zelul cu care s-a dăruit întotdeauna lor, nimic nu este mai preţios din tot ce i-a dat Dumnezeu decît Viaţa. Chiar şi pentru un liber-cugetător ca el.