OPINII Relaţia dintre marea corupţie şi afacerile de la "Hidroelectrica"

Folosind originalul său limbaj, fostul nostru premier şi actual preşedinte al Camerei Deputaţilor ne avertiza că, în România, de la un timp, toată lumea umblă cu corupţia în gură. Pentru domnia sa, dar, din păcate, şi pentru alţi mulţi concetăţeni ai noştri, acest flagel care ne cantonează într-o cumplită mizerie materială şi morală este un subiect de glumă. Dacă politicienii ţării vor fi lăsaţi să se joace, în continuare, de-a combaterea corupţiei, nu este, deloc exclus ca europenii să amîne sine die aderarea noastră la comunitatea lor economică şi politică.

Corupţia este o variantă a hoţiei, o modalitate aparte de însuşire a avuţiei altuia. Hoţia de acest tip nu se realizează prin acte brutale de tîlhărie, de spargeri de bănci, de case, de magazine etc. Corupţia este pusă în operă de lucrători cu gulere albe, prin inginerii comerciale sau financiare.

Corupţia este imposibilă în acte comerciale efectuate direct de proprietarii de bunuri. Ea apare numai acolo unde bunurile sînt administrate de alte persoane decît proprietarul lor. De regulă, proprietarii privaţi de bunuri au pus la punct clauze contractuale care fac aproape imposibile actele de corupţie din partea administratorilor bunurilor lor.

Lucrurile stau complet diferit atunci cînd statul devine, sau, mai exact, se autointitulează, proprietar de bunuri. Statul nu este un proprietar autentic, ci unul cu numele. Nici chiar asupra aşa-zisei proprietăţi publice, adică asupra bunurilor de uz şi de interes public. Aceste bunuri sînt procurate cu bani proveniţi din taxe şi impozite plătite de cetăţeni. Ele aparţin cetăţenilor, sînt proprietatea acestora. Statul este numai administrator al acestor bunuri. El ar trebui să le administreze în numele şi în folosul cetăţenilor, al proprietarilor bunurilor în cauză, nu în folosul lui, al statului, al guvernanţilor.

În mod firesc, în administrarea statului ar trebui să se afle numai bunuri de uz şi de interes public, care, odată achiziţionate, intrate în administrarea instituţiilor centrale sau locale ale statului, să nu mai poată fi înstrăinate, vîndute. Într-un astfel de stat, cu adevărat democratic, singurul loc şi moment pentru posibile acte de corupţie rămîne achiziţionarea de bunuri de uz şi de interes public, de către instituţiile statului.

Statul român postdecembrist nu s-a mulţumit să fie administrator şi, respectiv, proprietar cu numele, numai asupra avuţiei publice, adică asupra bunurilor de uz şi de interes public. Prin Legea 15/1990, el s-a autoîmproprietărit cu întreaga avuţie productivă creată de cetăţenii României pînă la data adoptării legii respective. Această avuţie nu era constituită din bunuri de uz şi de interes public, nu ca bunuri necesare îndeplinirii funcţiilor statului.

Prin legile aşa-zisei privatizări, statul român a scos la vînzare întreaga avuţie trecută în proprietatea sa prin Legea 15/1990. Valoarea acestor bunuri a fost de mii de ori mai mare decît valoarea bunurilor de uz şi de interes public pe care statul român le achiziţioneaza anual cu banii strînşi la buget din taxe şi impozite.

Masa avuţiei pusă la dispoziţia posibililor corupţi şi corupători s-a lărgit, astfel, de mii de ori faţă de aceea care ar fi existat fără adoptarea Legii 15/1990 şi a legilor aşa-zisei privatizări.

Aici, în aceste legi, trebuie căutată originea corupţiei înspăimîntătoare care a pus stăpînire pe societatea românească postdecembristă. Am fi avut corupţie şi fără aceste legi, dar ea ar fi fost de mii de ori mai mică, proporţional cu bunurile aflate la cheremul guvernanţilor.

Dacă, în 1990, hidrocentralele României ar fi intrat în proprietatea privată a cetăţenilor ţării şi în administrarea unor profesionişti ghidaţi de norme şi legi adecvate, actualul preşedinte al ţării nu ar mai fi avut prilejul să descopere, recent, că, de patru ani, Hidroelectrica a încheiat contracte care asigură unor "băieţi deştepţi" cîsşiguri imense, în dauna statului, mai exact a cetăţenilor ţării.

Ca să fie paharul plin, administratorii care au încheiat contractele în cauză, numiţi în aceste posturi de foştii guvernanţi, sînt menţinuţi şi de actualii guvernanţi. Şi asta pentru că, şi astăzi, ca şi acum patru ani, locurile în Parlamentul României sînt ocupate tot de cei care au adoptat Legea 15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări.

Iată de ce cred că o adevărată lege a lustraţiei trebuie extinsă în aşa fel încît nici o persoană care a ocupat o funcţie în conducerea statului român postdecembrist, a instituţiilor şi a întreprinderilor acestuia după 1989, să nu mai poată ocupa nici un fel de funcţie publică în această ţară. Niciodată.