OPINII Salariile românilor în 2007

Mare dezbatere, mare, pe tema salariilor românilor în anul de graţie 2007, primul după aderarea României la Uniunea Europeană. Mai întâi, un săptămânal central publică o prognoză din care rezultă că salariile celor mai mulţi dintre români urmea­ză să fie mai mari, în 2007, cu 20-30% faţă de cele realizate în 2006. Cifrele prognozate de săptămânal sunt, apoi, preluate de mai mulţi realizatori de televiziune şi "dezbătute" cu ajutorul unor întregi echipe autoprezentate ca fiind de superspecialişti în materie. Cum era de aşteptat, intră în arenă şi BNR-ul, care ne reaminteşte nobila ei misiune de a ţine inflaţia "ţintită", adică luată la ochi, să nu cumva să sară pragul prestabilit, caz în are va cădea pradă rafalelor slobozite de bătrâna doamnă pentru "sterilizarea" maidanezilor indisciplinaţi, printre aceştia numărându-se şi creşterile salariale, obiect al prognozelor şi dezbaterilor la care ne referim.

Raportul dintre inflaţie şi salarii a reprezentat una din principalele componente ale procesului prezentat românilor ca fiind "reforma", deşi am fi mai aproape de adevăr dacă am utiliza cuvântul de "jaformă". De aproape două decenii, românilor li se spune că salariul este cauza, iar inflaţia este efectul. Salariul este o parte componentă a preţului. Creşterea părţii determină creşterea întregului. Logică simplă. Aparent corectă. Numai aparent.

În realitate, lucrurile stau exact invers. În ultimii 17 ani de economie românească, inflaţia a determinat dinamica salariilor. Nu invers. Inflaţia, respectiv creşterea susţinută şi continuă a preţurilor, a fost determinată şi realizată nu prin creşterea salariilor, ci prin creşterea artificială a cantităţii de bani în circulaţie, peste cantitatea cerută de volumul şi numărul tranzacţiilor de schimb de mărfuri. Generarea şi întreţinerea inflaţiei a avut ca scop, şi rezultat, printre altele, şi controlul dinamicii salariilor, mai exact diminuarea continuă a aces­tora. Controlând creşterea preţurilor, cu ajutorul banilor, guvernanţii români post­decembrişti, profitând şi de slăbiciunea sindicatelor, au "indexat", an de an, salariile astfel încât puterea de cumpărare a acestora a scăzut continuu, ajungând în anul 2000 la mai puţin de jumătate faţă de nivelul atins în 1989. Au crescut preţurile cu 100%, salariile au fost crescute şi ele, dar nu cu 100%, ci cu 80%. Iată cum se face că în perioada jaformei, în România, inflaţia a fost cauza, iar salariile, efectul.

Diminuarea salariilor cu ajutorul inflaţiei a avut efecte multiple asupra economiei româneşti. În primul rând, a redus cererea de bunuri şi servicii, determinând subutilizarea capacităţilor de producţie, imposibilitatea desfacerii producţiei realizate de întreprinderi, intrarea acestora în blocaj financiar, determinarea lor să-şi reducă volumul producţiei, să reducă numărul locurilor de muncă, în final, să-şi închidă porţile, să fie vândute pe nimic, sau să fie demolate şi valorificate ca materiale de construcţii.

În al doilea rând, reducerea salariilor a avut ca efect sporirea profiturilor, îmbogăţirea celor deveniţi proprietari asupra întreprinderilor "cumpărate" pe nimic, după ce au fost devalorizate prin "procedura" prezentată în alineatul precedent.

De la Adam Smith şi David Ricardo încoace, valoarea nou creată, respectiv PIB-ul creat în economie, se compune din două părţi, mari şi late: profit şi salariu. Cele două părţi pot avea o dinamică identică, proporţională cu aceea a întregului (PIB), păstrându-se raportul dintre ele, sau pot avea dinamici diferite, cu schimbarea raportului, în favoarea uneia, sau alteia dintre părţi. În anul 1990, salariile (împreună cu pensiile) reprezentau 42% din PIB. Res­tul, de 58% era reprezentat de profit. Salariul mediu era egal cu echivalentul a 230 euro. Desigur, Institutul Naţional de Statistică o să mai lucreze câteva luni la "cizelarea" cifrelor statistice pentru anul 2006. Din datele publicate până în prezent, reiese că, în anul 2006, PIB-ul României a fost de circa 103 miliarde euro. Din această sumă, salariile (împreună cu pensiile) reprezentau sub 18%, restul de 82% revenind profiturilor. În anul 2006, salariul mediu a fost egal cu 240 euro pe lună, cam tot atât cât era şi în 1989. Cu precizarea că numărul salariaţilor s-a redus de la 8 milioane la circa 4,5 milioane. Dacă luăm în considerare că, în medie, în economia actuală pentru producţia unei unităţi de PIB se folosesc trei unităţi de capital, rezultă că cele 103 miliarde de PIB au fost realizate cu un capital de 309 miliarde euro. Mai departe, asta înseamnă că rata profitului, calculată ca raport între valoarea profiturilor şi aceea a capitalurilor a fost de ...82%. Ori, în ţările normale, în care există economii de piaţă normale, concurenţiale, cu adevărat funcţionale, rata medie a profiturilor este de ... 15% pe an.

Dacă vrem să intrăm în normalitate, adică să ajungem la o rată a profiturilor apropiată de 15% pe an, atunci ar trebui ca, în 2007, să creştem salariile nu cu 30%, ci cu ... 300%, adică de trei ori, de la 240 euro la 720 euro pe lună. La un astfel de salariu mediu, cu siguranţă, s-ar întoarce imediat toţi, sau aproape toţi, cei 3 milioane de români care au plecat în băjenie. Fără "primele" de întoarcere acasă cu care vrea să-i momească domnul Tăriceanu. Am avea nu 4,5 milioane de salariaţi, ci 7,5 milioane, cu un salariu mediu de 720 euro pe lună. Asta înseamnă 64,8 miliarde euro, plus 24,6 miliarde euro pensii (38% din salarii), în total 89,4 miliarde euro. Mai rămân 20,6 miliarde euro pentru profituri, cu o rată a rentabilităţii de 18,7% pe an. Las cititorul să descifreze singur consecinţele pe care o astfel de redistribuire a veniturilor le-ar avea asupra economisirii, investiţiilor, creşterii economice, etc., etc. Pentru anul 2007, am luat în calcul un PIB egal cu 110 miliarde euro, cu 7% mai mare decât în 2006. Într-o ţară normală, cifrele de mai sus ar genera o serioasă dezbatere, urmată de o adevărată revoluţie în politica economică. Ar fi mai mult decât plăcut să cons­tatăm că, în primăvara anului 2007, România a devenit o ţară normală.