Oraşe distruse

În 1944, Anogeia era un sat din munţii Cretei. Renumit pentru spiritul de independenţă al locuitorilor săi, a intrat rapid în vizorul autorităţilor de ocupaţie din cauza sprijinului oferit grupărilor de gherilă. În dimineaţa zilei de 13 august, trupele germane au intrat în sat pentru a executa ordinul generalului Friedrich-Wilhelm Muller, comandantul militar al Cretei. Toţi bărbaţii aflaţi în sat şi pe o rază de un kilometru în jur urmau să fie împuşcaţi, iar satul distrus în întregime. Până şi caprele au fost furate sau ucise.

Anogeia este doar una dintre localităţile care au fost rase de pe faţa pământului în cel de-Al Doilea Război Mondial în acte de represalii. Cel mai cunoscut exemplu este acela al Varşoviei. Începută în 1943, după reprimarea revoltei din ghetou, distrugerea sistematică a Varşoviei a continuat în 1944, după revolta Rezistenţei poloneze. Oraşul a fost transformat într-o mare de moloz. Din Marea Sinagogă nu a rămas decât un jeton de la garderobă.

Puţini cunosc în ziua de azi ce amploare a avut fenomenul. Arnhem este astăzi unul dintre principalele oraşe din Olanda. Poţi admira din turnul catedralei medievale, unde acum urci cu un lift modern, celebrul pod imortalizat în cartea lui Cornelius Ryan, "Un pod prea îndepărtat", despre operaţiunea Market Garden. Centrul este animat de oraşe şi magazine. Însă câţi turişti realizează că în 1944 Arnhem era un oraş-fantomă? Civilii au fost evacuaţi forţat de armata germană, iar casele jefuite sistematic.

Lidice, în Cehia, este un alt exemplu. În 1942, pentru a răzbuna uciderea lui Reinhard Heydrich, comandantul SS-ului, Heinrich Himmler dă ordinul de distrugere totală. 340 de locuitori sunt omorâţi, iar satul ars din temelii. Nu au scăpat nici câinii din curţile oamenilor. În 1944 este lichidat, în Franţa, Oradour-sur-Glane, de trupele Waffen-SS. 642 de morţi, dintre care peste 200 de copii.

La acestea se adaugă, mult mai multe, localităţile distruse sau grav afectate ca urmare a unor operaţiuni militare. Hamburg, Danzig, Hiroshima, Nanjing, Tokyo, Minsk, Coventry, Dresda - lista este lungă. Mai puţin cunoscute sunt cazurile oraşelor Rovaniemi, din Laponia, Brest în Bretania, şi Narva, în Estonia. În acesta din urmă, o comoară a arhitecturii baroce, doar trei case au mai rămas în picioare la sfârşitul ostilităţilor.

De aici, câteva învâţăminte. Zilele trecute l-am auzit pe actualul Preşedinte al României afirmând că Statul trebuie reconstruit. O afirmaţie tardivă din partea cuiva care a desemnat trei Prim-miniştri ai partidului socialist, responsabil de haosul din administraţie şi din societate. Însă afirmaţia este, în principiu corectă. Nu cred însă că realizăm şi cât de reală a fost această distrugere.

România a fost scutită de acte de distrugere totală precum cele din război. Însă decenii de socialism au ruinat-o. Şi, s-pre deosebire de alte ţări, la noi nu s-a reconstruit nimic. Polonezii au reconstruit Varşovia, olandezii Arnhem, francezii Saint-Malo. La noi însă... Mănăstirea Văcăreşti a dispărut în anii regimului Ceauşescu. Centrul Capitalei, tot atunci. Pe locurile acelea cresc bălării ori au răsărit cădiri oribile, improvizate. Insula Ada-Kaleh a dispărut, fără urmă, sub apele Dunării, inundată când s-a construt hidrocentrala de la Porţile de Fier.

Din Riga până în Mostar, de la Saint-Nazaire la Monte-Cassino, autorităţile au făcut eforturi pentru a aduce la viaţă străzile şi monumentele. Uneori cu rezultate, spectaculoase, alteori discutabile. Ce contrast cu situaţia din Româ-nia, unde nu s-a făcut efectiv nimic...

De ce? Unul dintre motive este analfabetismul cultural al guvernanţilor. Priviţi la actualul ministru al Culturii, un om cu o exprimare împiedicată, despre care nu poţi crede că este calificat nici să taie bilete la Acvariul din Constanţa.

Predecesorii pesediştilor, comuniştii lui Nicolae Ceauşescu, au încercat să ia câteva "măsuri". Incompetenţa era evidentă încă de pe atunci. La Adamclisi au turnat beton cu rezultate suspecte. Însă acum s-a intrat în faza vandalismului cultural. Ţineţi minte episodul spălării capodoperelor lui Brâncuşi cu jetul de apă sub presiune? Prin altarul de la Sarmisegetusa s-a trecut cu tractorul.

O altă problemă este lipsa spiritului public. Reconstrucţia oraşelor distruse, în Occident, dar şi în Europa Centrală, a fost posibilă şi pentru că oamenii simpli erau interesaţi. Aveau o miză. Înţelegeau că acolo este istoria lor şi erau dispuşi să facă sacrificii pentru a o recupera. La noi, mai greu... Iată cazul Bisericii Ortodoxe Române, care a preferat să cheltuiască sume aiuritoare de bani pentru construcţia unei catedrale-kitsch decât să refacă bisericile din Bucureşti demolate de Secretarul-General al PCR, prietenul şi tovarăşul patriarhului Teoctist.

Incapacitatea administrativă a Statului este evidentă. Nu doar că este incapabil să funcţioneze decent, este şi incapabil să refacă sau să gestioneze ce a primit de la generaţiile trecute. Ce viitor are un asemenea Stat?...