Pacea de la Bucureşti

N-au dat turcii, nici tătarii, nici ruşii ori nemţii, au dat doar unii într-alţii, pînă au obosit. Aliaţii, adică. Totuşi, după o lungă şi obositoare rundă de împunsături reciproce, PNL şi PD au hotărît să facă pace. De unde li s-o fi tras, oare?

Răspunsul ar putea fi căutat, mai întîi, în cauza şi miza războiului dus pînă acum.

Din punct de vedere al PD-ului, cauza şi miza se confundă. PD-ul a intrat în Alianţa DA de pe o poziţie slabă. Dacă n-ar fi fost Traian Băsescu liderul capabil să se impună drept candidat la Preşedinţie, iar mai apoi să cîştige caftanul de Cotroceni, soarta PD-ului s-ar fi chemat "Opoziţie". Dulăii care ascund acum singuri ciolanul, unde şi cînd vor ei, ca să nu-l mai găsească nimeni, ar fi fost nişte căţelandri amărîţi, schelălăind sub loviturile nemiloase ale celor pe care-i înfruntaseră. Pe scurt, PD-ul, bine infiltrat cu doze de "realism politic", a înţeles că nu are altă şansă decît să schimbe poziţia de slăbiciune din care a pornit cursa electorală şi cu care a intrat în combinaţia cîştigătoare a guvernării. Mai întîi, a vrut să "înghită" PNL-ul, dar osul s-a dovedit prea mare. S-a încercat fărîmiţarea, dar colţii tineri s-au dovedit prea firavi pentru bătrîneţea osului PNL. Schimbînd încă o dată strategia, dar urmărind acelaşi scop, PD-ul a început o campanie de "întărire" pe seama celor "slabi de înger", ori de dosar la PNA, ori cu alte slăbiciuni politice şi omeneşti, primari, deputaţi şi consilieri cărora le-a oferit un mereu binevenit adăpost, în schimbul semnăturii pe o cerere de aderare la partid, plus obedienţa de rigoare. Operaţia, desfăşurată cu destul succes, mai ales că s-a inventat chiar şi o lege care să o sprijine, a atins punctul critic de la care trebuie fructificată. Ori prin reluarea asaltului la vîrful PNL, ori prin alegeri anti-cipate. Dar, ca orice strateg înţelept, Traian Băsescu a hotărît că e mai nimerit să-şi odihnească trupele, înainte de atacul decisiv.

Din perspectiva PNL, cauza războiului dus pînă acum cu PD-ul este atacul furibund la care a fost supus, chiar din primele zile ale guvernării, de către partenerul de coaliţie. Cam de la vremea cînd lui Tăriceanu i s-a cerut demisia, ca să se poată precipita alegerile anticipate, iar acesta a fost sfătuit de o păsărică europeană să se răzgîndească. Da, ştii, aşa...hotărît, nu moale! Ceea ce el a şi făcut, pînă în ziua de azi şi foarte probabil, pînă în ziua cînd viitoarele alegeri vor stabili configuraţia puterii care va prelua "greaua moştenire" a celei actuale. S-ar putea să fie tot el, s-ar putea să nu fie. Miza războiului a fost însă nu doar apărarea poziţiilor de relativ avantaj cu care intrase în coaliţia de guvernare, ci mult mai mare: un parcurs politic care să scoată PNL-ul din statutul de "partid istoric" şi să-l propulseze în cel de "partid european". O şansă unică, oferită de combinaţia sui generis dintre rezultatele electorale, slăbiciunea internă a PSD şi "voinţa de putere" a lui Traian Băsescu, toate puse să lucreze în favoarea PNL, din momentul în care lui Tăriceanu i s-a oferit fotoliul de Prim-ministru. Folosind, neaşteptat de bine, avantajele "celui care se apără", PNL-ul a încasat, ca un profesionist de mare clasă, loviturile aruncate încă din prima repriză de adversar, ştiind că soarta meciului se va juca doar în ultima repriză. Încet, dar sigur, a preluat iniţiativa şi a întors împotriva atacatorului, propriile lovituri. Exemplul cel mai clar este "secu-dosariada". O operaţie declanşată de "Stăpînul inelelor" de la Cotroceni, în care primele victime au fost, însă, tocmai aliaţii săi din PNL. Bătălia, oricît de bine ar fi condusă, erodează. Iar PNL-ului i-ar prinde bine o perioadă de respiro pentru a-şi obloji rănile şi, pe de altă parte, pentru a evalua des-făşurarea ulterioară a rela-ţiilor de coaliţie cu bătăiosul său partener.

Din cu totul altă perspectivă, pacea de la Bucureşti s-ar putea dovedi rezultatul unui calcul simplu, dar înţelept. Vorba românului, cel cu mintea a de pe urmă: "Rău cu rău, dar mai rău fără rău!" Contemplînd oferta de pe piaţa electorală, ambele partide sunt obligate să constate că PSD-ul este singura disponibilitate. Din punctul de vedere al PD-ului, o viitoare alianţă cu partidul social-democraţiei care la noi e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire, înseamnă auto-condamnare la intoxicaţie cronică, dacă nu letală. Adio, dar mă-ntorc la tine! e bun ca titlu de filmuleţ, categoria B spre C, dar nu face doi bani în materie politică. Strîngerea în braţe, de bucurie, desigur, a PSD-ului ar putea să frîngă definitiv firava coloană vertebrală a PD-ului. În plus, PD-ul ar mai avea şi handicapul unei prăbuşiri de credibilitate, în ochii electoratului, căruia ar trebui să-i explice convingător de ce duşmanul, ce nu trebuia iertat ieri, devine aliatul de mîine. Din perspectiva PNL, alianţa cu PSD-ul ar putea să pară, la prima vedere, o soluţie alternativă la colaborarea atît de puţin comodă cu PD-ul. Istoria politică recentă e favorabilă. Interese economice strategice ar putea şi ele să "voteze" în favoarea mariajului de convenienţă. Plus satisfacţia de a fi pus PD-ul cu botul pe labe. Dezavantajele sunt însă masive. Aceeaşi hemoragie de credibilitate publică va trebui înfruntată şi de PNL, dacă schimbă culoarea alianţei, plus atacurile furibunde ale PD-ului, care va avea de partea sa, de data aceasta, acuza credibilă de trădare. Cine e încîntat să voteze cu trădătorii!!

Pe scurt, atît PNL, cît şi PD, confruntate cu realităţile dulci ale guvernării şi amintindu-şi fără dificultăţi gustul amar al fructelor opoziţiei, sunt obligate să constate: Dacă DA nu e, nimic nu e! În afara abisului pierderii guvernării, desigur!