PÂNĂ UNDE VOR MERGE BĂNCILE CENTRALE PENTRU A SUSŢINE PIEŢELE? Amnezia lui Bernanke

La fel cum cele două personaje din piesa lui Becket îl aşteptau pe Godot să vină, tot aşa speră şi guvernele din lumea întreagă că sfârşitul crizei este aproape. Godot nu a venit niciodată, iar autorităţile, care nici acum nu par să realizeze gravitatea situaţiei, fac tot ce le stă în putinţă să prelungească agonia.

Nicăieri această luptă cu morile de vânt nu este mai evidentă decât în Statele Unite. Prizoniere ale unor teorii economice fanteziste, administraţia Obama şi Congresul aşteaptă rezultate concrete de la Federal Reserve, atât din punctul de vedere al politicii monetare, cât şi din cel al supervizării sistemului bancar. Deşi Fed-ul nu pare capabil nici măcar să determine adevărata cauză a crizei financiare, "soluţia" se reduce în prezent la tipărirea banilor.

Să fie acţiunile băncii centrale americane justificate doar de obţinerea unui nou mandat de preşedinte de către Ben Bernanke?

Guvernatorii băncilor centrale, ca orice oficial de rang înalt, se confruntă cu problema propriilor campanii electorale. Spre deosebire de politicieni, ei nu oferă alegătorilor pomenile obişnuite, pentru că nici alegătorii nu sunt obişnuiţi. Parlamentarii, cei care votează pentru confirmarea conducerilor băncilor centrale, nu au nevoie de pungile cu zahăr şi făină sau de renumiţii mici cu bere, ei au nevoie de dobânzi reduse şi bani ieftini, pentru crearea iluziei creşterii economice sau a atenuării crizei. Cu aceste "realizări" se pot prezenta, la rândul lor, în faţa electoratului amator de mici şi bere.

Preşedintele Federal Reserve, Ben Bernanke, se află într-o astfel de campanie electorală.

Mandatul său expiră în ianuarie 2010, iar până atunci el trebuie să-i ofere preşedintelui Obama suficiente motive pentru o nouă nominalizare.

Între timp, Congresul l-a chemat pe şeful Fed-ului să explice circumstanţele în care a fost finalizată preluarea Merrill Lynch de către Bank of America. Bloomberg, agenţia de ştiri care s-a confruntat de mai multe ori cu opacitatea Federal Reserve, scrie că "Bernanke nu a reuşit să lămurească legislativul dacă, într-adevăr, a exercitat presiuni asupra conducerii celor două bănci, în numele stabilităţii financiare". Fed-ul este acuzat, de asemenea, că şi-a depăşit atribuţiile şi a încălcat domeniul de acţiune al altor instituţii federale de reglementare a pieţelor financiare.

Cum poate exista, atunci, încredere în capacitatea Fed-ului de a funcţiona ca instituţie de reglementare a riscului sistemic, mai ales că oficialii băncii centrale doresc noi puteri de acţiune în acest domeniu?

Întrebat despre ameninţările cu destituirea la adresa lui Kenneth Lewis, directorul executiv de la Bank of America, preşedintele Fed-ului a trecut pe o poziţie defensivă, susţinând, de mai multe ori, că nu-şi aminteşte (n.a. totul s-a întâmplat într-un ev întunecat, în urmă cu peste şase luni).

Amnezia lui Bernanke la făcut pe Dan Burton, membru republican la Camerei Reprezentanţilor, să declare că un astfel de limbaj este folosit atunci când se doreşte evitarea sperjurului (n.a. Bernanke a răspuns sub jurământ interpelărilor din Camera Reprezentanţilor), după cum scrie Wall Street Journal. În cadrul acestei audieri, criticile la adresa Fed-ului nu au venit doar din partea republicanilor, ci şi a democraţilor. Probabil că acest "atac bipartizan" l-a făcut pe Bernanke să adopte o poziţie defensivă şi să manifeste nesiguranţă în faţa comisiei Congresului, atitudine remarcată şi de WSJ.

Preşedintele Fed-ului a încercat să se apere declarând că banca centrală a acţionat cu "cea mai mare integritate" în nergocierile cu Bank of America. Oare tot astfel acţionează şi în relaţia cu pieţele financiare?

Dacă da, atunci cum poate fi interpretată intervenţia lui Larry Levin, trader la CME (Chicago Mercantile Exchange ), la postul de televiziune CNBC? Acesta a declarat, în direct, că "piaţa continuă să fie susţinută prin intervenţie şi manipulare guvernamentală".

În condiţiile în care totul se desfăşoară sub dictonul "scopul scuză mijloacele", iar regulile jocului , fie el economic sau financiar, sunt arbitrare, băncilor centrale le va fi tot mai greu să contribuie la restabilirea încrederii pe pieţe. Cum poate fi altfel, dacă aceste instituţii manifestă o amnezie comună în privinţa cauzelor crizei?

Nu trebuie să uităm că problemele economice şi financiare sunt departe de a fi rezolvate, şi asta nu doar în Statele Unite sau Europa continentală. În ultimul raport asupra stabilităţii financiare al Băncii Angliei (n.a. care poate ar fi mai bine numit "raport asupra instabilităţii financiare") se estimează că pierderile din sistemul financiar lasă băncile expuse unui nou val de şocuri, generate mai ales de persistenţa recesiunii economice. "Dacă redresarea economică se va opri din cauza stagnării procesului de creditare, pierderile de pe urma deprecierii activelor vor creşte şi vor afecta şi mai mult încrederea în sectorul bancar", se arată în raportul Băncii Angliei.

Aceeaşi problemă a încrederii îngrijorează şi Banca Centrală Europeană. Prin cele peste 400 de miliarde de euro injectate în sistemul bancar, alături de noi îndemnuri pentru bănci de a relua creditarea, BCE consideră că poate să prevină o nouă criză a creditării. Din păcate, Financial Times a preluat chiar a doua zi o prognoză extrem de negativă a BGA (Asociaţia Exportatorilor din Germania), în care se arată că cea mai mare economie europeană se va confrunta, în lunile următoare, cu o deteriorare dramatică a condiţiilor de creditare.

Din ecuaţia condiţiilor de creditare nu poate lipsi, desigur, China. Băncile de aici "sunt un accident care aşteaptă să se întâmple", conform opiniei lui Ambrose Evans-Pritchard din cotidianul The Telegraph. El citează un studiu recent de la Fitch, în care agenţia de rating avertizează asupra fragilităţii sistemului bancar din China. Alţi analişti de pe piaţă consideră că băncile chineze nici nu iau în considerare deprecierea activelor, o atitudine cu consecinţe deosebit de negative pe termen lung.

Ce se va întâmpla atunci când guvernul de la Beijing va fi nevoit să-şi folosească rezervele financiare pentru susţinerea propriului sistem bancar şi nu va mai avea resurse pentru cumpărarea de obligaţiuni guvernamentale americane? Vom asista la declanşarea unei noi etape a crizei şi la amplificarea elanului intervenţionist.

După un raid asupra oraşului vietnamez Ben Tre în 1968, un maior american i-a declarat unui corespondent Associated Press că "a devenit necesar să distrugem oraşul pentru a-l salva". În acelaşi cadru al unei logici năucitoare s-a menţinut şi fostul preşedinte George W. Bush, care a precizat într-un interviu la CNN din 2008 că "am abandonat principiile pieţei libere pentru a salva sistemul pieţelor libere".

Care va fi, oare, punctul final al acestei nestăvilite dorinţe a guvernelor şi băncilor centrale de a salva pieţele?