Paradoxul alegerilor

Privite în perspectiva "lungii durate", alegerile din noiembrie 2004 ar putea fi un moment crucial în consolidarea democraţiei româneşti: recunoaşterea distanţei dintre realitatea po-litico-electorală şi reperele valorice şi constituţionale presupuse. Democraţia de faţadă nu putea permite decît alegeri de vitrină care să producă majoritatea guvernamentală, dar să nu se preocupe de legitimitate. Corectitudinea electorală este la fel de străină spirtului practic al politicii româneşti ca şi exotica "politică corectă". Convins că "ştie cel mai bine" ce aşteaptă poporul, politicianul ro-mân acţionează în virtutea improvizaţiei. Campania electorală cu accentele sale triviale, spectacolul grotesc al zilei vo-tă-rii şi suspiciunile privind verificarea şi centralizarea computerizată a voturilor sînt dovada că experienţa alegerilor locale nu a fost interiorizată şi interpretată de partide. Noul alegător, raţional, orientat spre votul util, nemulţumit de rezultatele politicii postdecembriste, dar hotărît să preia rolul de arbitru, a apărut cinicilor consultanţi electorali un hibrid fără vitalitate, produs al laboratoarelor concurente, uşor de anihilat în condiţiile dure ale autenticei campanii electorale româneşti. Gustul pentru vulgar, campania sub-ver-sivă dusă cu mijloacele propagandei comuniste, orientarea spre trecut, camuflată într-o op-ţiune europeană atît de superficială încît nu a fost credibilă, au contribuit la eşecul experimentului electoral din 2004. Ultimele alegeri înaintea integrării nu au fost nici conforme standardelor europene, nici suficient de libere, nici credibile în termenii corectitudinii.

Pentru că România nu este o imagine produsă în cabinetele de marketing politic sau de firmele de lobby, ci o realitate contrastantă pe care politica înţelegea, în virtutea unui aşa-zis interes naţional, să o oculteze. Electoratul, surprins şi, iniţial, inhibat de incapacitatea politicienilor de a reacţiona la falsitatea şi absurdul situaţiei, s-a manifestat. Mimarea democra-ţiei elective ca şi simularea participării democratice la luarea deciziilor nu mai pot fi acceptate. Imaginea mitologică a politicianului paternal, vraja interesului naţional revelat divin doar celor cîţiva "aleşi" nu mai convinge pe nimeni. Dacă pentru actorii direcţi (lideri de partid, candidaţi, consultanţi, militanţi) politica este mai ales manipulare, pentru noii electori participarea este o formă de exprimare şi nu o datorie impusă. Noua societate ce s-a construit, uneori sălbatic, în ultimii 14 ani a creat noi forme de manifestare. Noua cetăţenie este reflexia transformării mediului social şi economic. Mass-media, mai ales cea care scapă cenzurii economice sau politice sau autocenzurii individuale ce au caracterizat perioada autoritaris-mului semielectiv, a semnalat tocmai această schimbare. Nu alegerile din 28 noiembrie au fost mai puţin transparente decît celelalte scrutine, ci exigenţele multor alegători au fost ridicate, iar reacţia lor concertată.

Politicienii nu au crezut că noul alegător a apărut deja, că preferinţele sale sînt structurate, că valorile sale sînt sigure. Schimbarea de sensibilitate apar-ţine în primul rînd impactului integrării europeane. Mai mult decît oricînd în istoria for-ţa-tă a modernizării României acordul între practică şi principii a devenit nu doar o prioritate abstractă, ci şi o cerere concretă. Dar, la nivel politic cel puţin, după falsitatea democra-ţiei constituţionale la începutul şi în prima parte a secolului al XX-lea, după dictatura de operetă a lui Carol al II-lea şi efectele sale dramatice (legionarismul mistico-terorist şi antonescianismul), după dublul eşec al comunismului (atît ca internaţionalism, cît şi ca mijloc de modernizare), momentul ade-vă-ru-lui a sosit.

Maiorescienelor forme fără fond şi încercării de a aduce ins-tituţiile şi procesele la nivelul unui fundament social şi cultural sănătos şi nedenaturat i se opune o perspectivă favorizată de globalizare, de integrarea eco-nomică şi de migraţia forţei de muncă în zona UE care, mai mult sau mai puţin conştient, presează spre creşterea eficien-ţei administrative şi corelarea performanţelor cu dinamica socială globală, altfel spus cu democraţia efectivă. Subterfugiul fondului neadaptat la importul formal din occident a favorizat şi favorizează corupţia şi justifică statu-quo-ul. Dublată de politizarea instituţiilor şi de acapararea statului, această situaţie nu mai este acceptată ca un destin fără ieşire.

Prin dezbaterea pe care au provocat-o, alegerile din noiembrie 2004 devin un moment al redefinirii. Oricare va fi guvernul, oricare va fi preşedintele, oricare va fi majoritatea parlamentară, schimbarea cadrului legal, dar şi a politicii, nu va mai putea fi ocolită. Falsitatea întregului sistem politic inaugurat în condiţiile artificiale şi viciate ale anului 1990 a fost pentru ultima dată demonstrată. Sfîrşitul epocii Iliescu va însemna şi în-ceputul unei noi perioade în care orientării spre trecut, reper ascuns, dar influent, ce a caracterizat tranziţia, îi va urma o etapă în care proiecţia raţională şi împărtăşită a viitorului va favoriza o nouă construcţie societală.