Pariul lui Geoană

Considerat de mulţi un politican deja terminat, etichetat în fel şi chip, tratat cu condescendenţă, Mircea Geoană a reuşit, după alegerile generale din 30 noiembrie, nu doar să îşi salveze cariera politică, ci să şi-o relanseze. Obligat de debandada din PSD la alianţe prea puţin onorabile cu baronii locali, dar şi la o permanentă echilibristică ideologică, lipsit de sprijin intern, atacat permanent de "greii" partidului începând cu "părintele fondator" Ion Iliescu, continuând cu "abilul" Adrian Năstase şi ajungând până la "durul" Miron Mitrea, Geoană a rezistat cu stoicism şi la prima ocazie a contraatacat surprinzător. Aducând PSD la guvernare într-o "mare coaliţie" cu PDL-ul lui Traian Băsescu a satisfăcut dorinţa de putere şi setea de resurse guvernamentale directe a liderilor regionali ale căror clientele riscau să se evapore, dar a reuşit totodată şi să ridiculizeze opoziţia internă. Mai întâi a izolat cu ajutorul "baronilor" nucleul fondatorilor, pentru ca apoi profitând de context să se îl îndepărteze pe mult prea ambiţiosul Miron Mitrea. Dacă aceste acţiuni nu vor fi fost doar improvizaţii de moment, ci detalii a unei strategii de revenire, exixtă şansa ca Mircea Geoană să nu fi obţinut doar o amânare a execuţiei sale politice, ci o reală şansă de a se re-întoarce.

Mai degrabă prezidenţiabil decât prim-ministeriabil, la cei 50 de ani ai săi, Geoană nu este grăbit. Împins cu forţa într-o luptă fără speranţă împotriva lui Traian Băsescu la alegerile locale din 2004 Geoană a revenit surprinzător nu atât datorită rolului de prim-ministeriabil în campania din 2004 - căci în această poziţie nu era decât un secondant al lui Adrian Năstase - ci ca şef al partidului la Congresul din 2005 când l-a învins fără apel pe Ion Iliescu. Străin de viaţa de partid, lipsit de sprijinul organizaţiilor teritoriale Geoană nu a reuşit - nici nu avea cum - să reformeze partidul. Iar de la un moment încolo a înţeles că tocmai în lipsa de coerenţă ideologică şi unitate organizatorică a partidului stă şansa sa. În fond, pesediştii nu aveau o altă alternativă acceptabilă internaţional pentru funcţia de preşedinte. Poarte doar Cristian Diaconescu, dar acesta a fost împins, pe acelaşi model folosit şi la alegerile locale din 2004, în confruntarea pentru Primăria Bucureştiului pentru ca apoi să fie obligat la o atitudine defensivă. Rămas fără concurenţi în interiorul partidului, devenit preşedinte al Senatului şi foarte probabil vicepreşedinte al CSAT Mircea Geoană se pregăteşte deja pentru prezidenţialele din 2014.

Mircea Geoană nu are nimic din profilul unui socialist occidental, dar câţi dintre pesedişti s-ar încadra într-o astfel de formulă. Paradoxul face ca mai degrabă Emil Boc, preşedinte prin procură a unui partid cu identitate doctrinară neprecizată - deşirat ideologic între un conservatorism de împrumut şi populismul preşedintelui Băsescu - să aibă, cel puţin prin biografie, date care să îl apropie de problemele sociale. Cu o carieră de înalt funcţionar Geoană nu are obişnuinţa dialogului cu publicul. Dar, după o campanie uninominală care l-a umanizat, după o serie de negocieri pe care a reuşit în final să le domine, devenit preşedinte al Senatului, Mircea Geoană mai poate face surprize. Altfel ce rost ar mai avea să anunţe că va fi un preşedinte super-jucător"?