Partida engleză

Cum sunt aranjate piesele şi care este dinamica lor pe tabla de joc?

Dacă vorbim despre jocul de şah, este o partidă pentru îndrăzneţi, pentru cei care preferă dezvoltările tăioase şi atacurile directe în flanc, lăsînd pe seama strategilor să bată apa în piuă cu mutările concentrate pe stăpînirea, ori blocarea centrului. Dacă este vorba despre tabla de joc a politicii, în varianta ei "la zi", partida se joacă la urne în ţinutul vechiului Albion, chiar cînd scriu aceste rînduri. Ieri, adică! Poate ar fi fost mai bine să aştept rezultatele, nu-i aşa? De data aceasta, nu-i aşa! În mod paradoxal, prin lentilele incertitudinilor care înveşmîntează aceste alegeri, se vede mult mai bine ceea ce ar putea interesa pe alegătorul din ţinuturile noastre.

Politica din România şi cea din "Trufaşa Insulă" se află nu doar foarte departe una de cealaltă, ci în categorii "genetice" complet diferite. La ei, sistemul este istoric bazat pe un bipolarism atît de zdrobitor, încît a fost nevoie de trei sute de ani pentru apariţia şi dezvoltarea unor partide alternativă la pilonii tradiţionali, numiţi astăzi "laburişti" şi "conservatori". În realitate, indiferent de conotaţiile denumirilor pe care şi le-au luat de-a lungul timpului, este vorba despre doi vectori de reprezentare politică aflaţi pe poziţii ireductibile, încă din origini, unul pentru "clasele de sus" sau "tradiţionalii deţinători ai puterii", altul pentru "noii veniţi" în arena politicii, odată cu dezvoltarea modernităţii industriale. În România, dimpotrivă, modelul dominant al întîrziatei şi mereu neîmplinitei noastre modernităţi a fost cel al fărîmiţării, al gamei larg deschise de partide, partiduţe, facţiuni şi coterii politice. De aceea, miezul politichiei la noi a fost mereu hrănit de negocierile, aranjamentele pe faţă, ori prin culise, intrigile şi maşinaţiunile necesare pentru realizarea "compromisurilor istorice" care au adus la guvernare cele mai ciudate combinaţii de partide, de la 1859 şi pînă astăzi. Nimic fix, nimic precis, nimic care să aibă de a face cu poziţii politic-doctrinare imuabile, ori măcar stabile! Desigur, aceasta este departe de a fi singura deosebire esenţială. De la organizarea şi funcţionarea partidelor, a parlamentarismului şi mai general a instituţiilor guvernării din cele două ţări, pînă la obsesia pentru cutumă şi reguli raţionale versus oroarea de reguli a politicianului şi a politicii din România, totul ne separă. Chiar şi atunci cînd viţa regală a Reginei Victoria a prins rădăcină pe pămîntul României, politica din cele două ţări a fost ilustrarea perfectă a contrastelor, disimilitudiilor şi a radicalelor diferenţe.

Istoria, însă, nu stă în loc şi nu iartă pe nimeni. Istoria ultimului secol a fost necruţătoare mai ales pentru Marea Britanie. Cînd mai lent, cînd mai rapid, de la statutul de Imperiu, Coroana Britanică şi-a văzut orizontul redus pînă la dimensiunea unei republici în care monarhia abia mai joacă rolul de relicvă istorică, venerată de unii, agreată de alţii şi ignorată cu resentiment nu de puţini. De la un imperiu global, la un "conglomerat politic" care îşi caută viitorul în separări ale componentelor istorice (Scoţia, în primul rînd), şi într-un neo-izolaţionism, puternic colorat cu nuanţe anti-europene! De la un parteneriat istoric şi strategic cu Statele Unite, la statutul de simplă remorcă, adesea ridicol bălăngănită de excesele politicii americane. Început încă din anii 80 ai secolului trecut, procesul transformării scenei politice britanice a ajuns, cu alegerile din acest an, într-un punct de inflexiune, dincolo de care "nimic nu va mai fi ca înainte". Acesta ar putea fi momentul părăsirii definitive a modelului politic bazat pe două partide şi al împămîntenirii celui de tip german, cu două partide mari şi unul mic, dar stabil, de balans. Electoral, ecuaţia este încă mai complicată; în viitorul Parlament de la Westminster ar putea ocupa locuri nu mai puţin de şase partide. Politica britanică este forţat trimisă la şcoala "aranjamentelor", a negocierilor de voturi şi majorităţi de necesitate. Instabilitatea şi irelevanţa politică se vor adăuga irelevanţei economico-strategice de care Regatul Britanic suferă, deja, cronic. Aici, ca mai peste tot în Europa şi în lume, politica ideilor, a programelor, a temelor şi a atît de britanicului criteriu "penny to the pound", prin care alegătorul era obişnuit să judece orizontul şi eficienţa politicilor de guvernare, începînd cu impozitarea şi terminînd cu cheltuieli publice, va lăsa locul întrecerilor populiste de "imagini", "figuri" mai mult sau mai puţin charismatice, improvizaţiilor pe găselniţe electorale, de mult cunoscute în Europa sub numele de populism. După ce a abandonat de mult modelul "Churchill", Regatul Unit se pregăteşte să-l inventeze pe viitorul "Berlusconi". Marea Britanie devine, astfel, locul în care se scrie istoria finală a sistemelor electorale care favorizează stabilitatea şi responsabilitatea guvernării, cu preţul inevitabilelor pierderi de reprezentativitate. Cercul paradoxului istoric se încheie perfect: vîrful de maxim al curentelor separatist-izolaţioniste, care se legitimează tocmai prin dorinţa de a nu pierde "specificul britanic", se înregistrează exact în momentul în care ultimul pilon al specificităţii britanice se prăbuşeşte, tăiat cu sîrg de la rădăcină de o generaţie de politicieni abulici, plini de resentimente şi obsedaţi de "imagine". Tot ceea ce rămîne să vedem, după alegeri, este doar pe ce parte se va prăbuşi edificiul!