Peşin, ciubuc şi bacşiş pe piaţa de orientalism

În momentul în care Artmark a "inventat", la Mamaia, vânzările de artă cu subiect oriental în România, am avut revelaţia că strict pentru noi orientalism înseamnă Balcic. Este o şansă ca, fiind central-europeni, să avem în gena artistică un moment precum Balcicul, cel adevărat, interbelic. În 2011, la prima licitaţie Artmark de orientalism, din 70 de oferte vreo 20 erau legate de Balcic încă din titlu. Este drept că la nivelul de expertiză de atunci, chiar şi în al XXI-lea an de după eliberarea la cap din 1989, încă mai ascundeam Balcicuri sub denumiri dobrogene, practică ce se mai regăseşte şi acum în muzee sau chiar albume prestigioase.

În 2011, Balcicul era încă un subiect în descoperire, încă se mai auzeau strigăte de uimire. Resurecţia era masivă, generând chiar tsunami de turişti şi mai ales artişti care o căutau pe regină. Cu căţel şi penel, în tabere sau pe cont propriu, artiştii de tot felul de anverguri şi-au trecut Balcicuri în creaţie, expoziţiile dedicate acestei teme explodând peste tot şi mai ales la Bucureşti. Rar găseşti vreun pictor care nu are măcar un Balcic de esenţă de la faţa locului şi dacă nu are, tânjeşte după o astfel de stare. Din păcate, această modă a depreciat subiectul, vulgarizându-l, banalizându-l, ne-a dat certitudinea că un Balcic poate fi şi ratat, cum de fapt sunt majoritatea. În acelaşi mod au apărut falsurile, adică Balcicurile contemporane pe care s-a imitat o semnătură interbelică. Chiar dacă ar fi fost impecabile, ceea ce nu este deloc cazul, componenta istorică şi tematică a Balcicurilor de naştere contemporană care se revendică, fraudulos, de la scurtele dar luminoasele vremuri regale ale Coastei de Argint, trădează înşelăciunea. Sunt multe neconcordanţe, chiar şi în anul 100 de la intrarea Cadrilaterului şi, implicit, a Balcicului în graniţele Româ-niei. Mai mult decât atât, peisajul actual al Balcicului evoluează rapid şi masiv: în cadrul sfânt al ţărmului de la Cuibul liniştit a apărut un hotel modern, numit chiar Regina Maria, şi zgârie retina, portul arată ca un Monte Carlo, cu proporţiile păstrate, dar la fel de aruncat în mare, colinele ca un soare pe pământ în pictura interbelică s-au umplut de acneea construcţiilor de tot felul.

O discuţie aparte o comportă oamenii. Chipurile orientale au fost la mare cinste în pictura interbelică, cu maeştri care îşi permiteau să facă portrete de expresie şi mister. E mai mult, însă, decât o abordare a portretului exotic, este o apropiere artistică de întreagă această lume aparte, descoperită la doi paşi de casă. Balcicul era un loc aparte, dar nu exclusiv. Turci şi mai ales tătari, cu case specifice, cu moschei şi narghilele erau, şi mai sunt, în toată Dobrogea, nu numai la Balcic. Aici, desigur, apare problema localizării, destul de abuziv lăsată în seama Balcicului, chiar şi în lipsa unor menţiuni clare. Nerecunoaşterea unor peisaje dobrogene şi, eventual, plasarea lor la Balcic este la fel de condamnabilă ca şi generalizarea unor Balcicuri clare, cu clădirile dar mai ales relieful său atât de specific şi recognoscibil.

Vedeta primei licitaţii de orientalism organizată de Artmark în 2011 a fost scumpa de Afizé, pictură de Tonitza ce şi-a onorat evaluarea maximă, de 160 de mii de euro. Defilarea de modă ce a însoţit licitaţia eveniment monden de la Mamaia a fost pusă în umbră de "defilarea" personajelor lui Iser: "Tătăroaică cu mandolină" - 16 mii de euro, "Şalul roşu" - 18,5 mii şi "Odaliscă cu batic roşu" - 14 mii, în pluton compact, pastelul "Tătăroaică în galben" - 6,5 mii, "Interior tătăresc", de fapt compoziţie cu două odalisce - 19,5 mii, "Odaliscă cu şalvari albaştri" - 9,5 mii, două portrete masculine, "Micul cafegiu" - 4,5 mii şi "Turc la cafea" - 4,750 de mii de euro.

Tot atunci, la Mamaia au fost scoa-se la licitaţie patru pânze de Samuel Mutzner reprezentând dansatoare orientale decupându-se pe fundalul unui mihrab, în diferite stadii de dezgolire, dar având cam aceeaşi poziţie ondulată. Cea mai nudă dintre ele s-a vândut cu 5,8 mii de euro, iar o alta, de aceleaşi 69x50 cm dimensiuni, a plecat la 4,250 de mii. Mai mici, de vreo 45 pe 30, alte două dansatoare în tiparul enunţat anterior, au fost vândute cu 2,8 şi 2,6 mii de euro. În licitaţia de orientalism a acestui an, desfăşurată acum câteva zile, primele două dansatoare orientale au reapărut în licitaţie şi s-au vândut, prima, mai goluţă, a luat doar 4,5 mii de euro, faţă de 5 mii acum doi ani, iar a doua, cu voaluri roşii, a urcat la 6,5 mii de euro, câştig net faţă de cei 4,250 mii din 2011.

Preţul cel mare al licitaţiei de orientalism din 2013 a fost de 55 de mii de euro. El a fost obţinut de o pictură de Pallady, o superbă natură statică în care orientalismul este dat de o narghilea, este drept, ultracentrală, în jurul ei învârtindu-se şi gutuile ce apar şi în titlu, dar şi coperta cu numele pictorului şi anul 1940, şi coperta neagră de carte şi vasul metalic cu flori, într-o dispunere de cruce pe care se scurge, ca un şarpe, furtunul de la maşinăria de fumat sau de pătrat care circumscrie în colţuri inventarul acestei naturi statice. Mai îndepărtată de orientalism dar reprezentativă pentru autor, pictura a aparţinut marelui colecţionar de Pallady, inginerul petrolist Leon Laserson, fapt ce se alătură calităţilor artistice în a-i justifica orice cotă înaltă.

În aceeaşi licitaţie dedicată orientalismului, Balcicul şi orientalismul apropiat, dobrogean, au dominat şi aproape au exclus subiectele din Oriente mai departe. Dacă la vânzarea din 2011 aveam şi Tunis, şi Damasc, şi Cornul de Aur al Istanbulului, şi Egipt, ba chiar imagini din Assuan, înainte de marele baraj nasserian ivit pe acolo, şi covor persan, şi piaţă de covoare din Maroc, şi templu din Pekin, peste doi ani avem doar un tuareg şi nişte mahoane care să ne scoată un pic din Dobrogea, spre orizonturi mult mai îndepărtate.

Un artist nou apărut în licitaţie este Ştefania Manoliu Bereilh. Nou apărută în licitaţiile de la noi, pentru că noi am detaliat la timp vânzarea unor creaţii româneşti undeva în Franţa, pe 25 martie. Era colecţia unei familii româneşti din partea sa feminină şi franţuzeşti, din cealaltă, în care apăreau Tonitza, Şirato şi, masiv, "Stéfania MANOLIU (Bacău 1887 - Paris 1972) Épouse Béreilh". La licitaţia de orientalism de după o lună şi jumătate, adică de marţi, au apărut două portrete de băieţi cu această semnătură, "Portretul micului turc", evaluat la 5-8 sute şi vândut cu 700 de euro, şi "Băieţel costumat în turc", evaluat la 800-1.200 de euro, neadjudecat la Bucureşti. La vânzarea colecţiei şi a creaţiilor Ştefaniei Manoliu, "Jeune garçon B la dague" era estimat la 600-800 de euro şi s-a vândut cu 600. De altfel, colecţia din Franţa s-a vândut cu peste dublul estimărilor, localnicii fiind uimiţi de succesul ei, chiar dacă unele preţuri, desigur pentru Şirato şi Tonitza, sunt adevărate chilipiruri pentru ce se practică la noi. Astfel că apariţia loturilor din vânzarea Manoliu-Bereilh în licitaţiile din România nu este decât pasul următor din strategia, previzibilă, a licitaţiei franceze. De asemenea, din categoria "Dacă doriţi să revedeţi", alături de cazul de mai sus, ne putem raporta tot la prima licitaţie de orientalism, din 2011, şi nu numai cu cele două dansatoare orientale de Samuel Mutzner, dar şi cu "Tătăroaică în galben" de Iser. În 2011 s-a vândut cu 6,5 mii de euro iar acum a scos cu greu 2,750 de mii. Din păcate, pe lângă randament şi productivitate, pe acelaşi segment al pieţei româneşti de artă, reprezentat de cea mai dinamică întreprindere de profil, începem să vorbim şi de contraproductivitate. Să ne oprim aici.