PLASAMENTE ALTERNATIVE Comunicarea, de la har la hram

Fenomenul jurnalistic "A fost sau nu Marian Munteanu în Piaţa Universităţii" este altceva decât ceea pare a fi la prima vedere şi ar putea fi rezolvat prin concedierea inocentului care a comis-o. Şi nici nu a apărut din senin. Cu ceva timp în urmă, o prezentatoare de ştiri avea probleme în a pronunţa Nagorno-Karabah, cuvânt pe care îl rosteam şi gândeam foarte des, dar acum vreo două decenii, două şi jumătate. Nu sunt de părere că tânăra prezentatoare are vreo vină că s-a născut cam când se spărgea Uniunea Sovietică, nu vârsta este vina ei, ci lipsa de profesionalism. O regulă elementară a ştirilor, mai ales internaţionale, este să le citeşti înainte de a apărea pe post, să nu ai surprize cu vreun nume greu de pronunţat. Dacă tot e să îţi cadă faţa şi să ţi se împleticească limba, măcar să nu fie în direct.

Un pic diferită este situaţia cu tânăra şi chiar tânărul care îl întrebau cu nonşalanţă pe Marian Munteanu dacă a fost prin Piaţa Universităţii în vremurile când se petrecea acolo un fenomen istoric, acum şi juridic. Planurile sunt diferite, nu mai avem de a face cu o ştire ce trebuia pregătită înainte de rostirea în direct, aici era o discuţie, o dezbatere între "genii" ale domeniului. În acest context, întrebarea este de un penibil rar. Nici lor nu le putem reproşa tinereţea. În schimb, lor şi celor care organizează treburile pe sticla acelor televiziuni le putem reproşa lipsa de profesionalism sau, mai rău, deturnarea regulilor esenţiale, de bun-simţ ale jurnalismului. Când ştii că nu ştii, bunul-simţ şi alte instincte îşi recomandă confundarea cu mediul, ieşirea cât mai redusă în decor. Nu agresivitatea şi imberbitatea sunt soluţia, ci documentarea, prelucrarea subiectului în echipa din spatele prezentatorilor, dotarea "celor din rândul întâi" cu informaţie sau chiar întrebări bine ticluite. Poate s-au schimbat regulile jurnalismului modern şi contemporan, dar cred că în nicio situaţie nu îl întrebi pe Napoleon dacă a fost vreodată în Corsica sau, mai rău, în insula Sfânta Elena!

Până la urmă e vorba de profesionalism, şi asta include şi inteligenţă şi studiu, şi documentare, şi talent, şi muncă şi muuuult bun-simţ. Informarea este o ştiinţă, cu reguli, formule, tehnici, şi nimic din toate acestea nu poate fi suplinit de tupeu. Şi pe piaţa obiectelor de artă şi de colecţie de la noi se simte această stupidă şi absurdă înlocuire a regulilor de informare şi comunicare prin presă cu îndrăzneala, superficialitatea, ambiţia oarbă, făţărnicia, autosuficienţa, semidoctismul. Articolele despre artă şi comerţul de artă care mai apar din când în când sunt rare şi sunt generate de tot felul de interese, mai mari sau mai mici. Odată cu dispariţia TVR Cultural, evenimentul plastic a intrat total în bezna dezinteresului informaţional. Un vernisaj vede "sticla" extrem de rar, iar cronica plastică devine un interviu cu expozantul, undeva pe la un minut oarecare dintr-o eventuală rubrică de cultură. Presa scrisă de abia se mai ţine în rotativă, iar spaţiul virtual încă mai aşteaptă invazia produselor editoriale de profil. Arta plastică nu este un subiect interesant decât blindat cu scandal? Problema nu este la cititor, ci la cei care îl întreabă pe Marian Munteanu ce treabă are el cu Piaţa Universităţii sau solicită interviuri cu Ştefan Luchian, cel mai scump pictor român.

Aceste lipsuri şi inexactităţi ale jurnalismului ce tratează probleme de artă plastică au un impact devastator asupra pieţei. Dacă o informaţie exactă şi o opinie avizată şi onestă pot aduce publicul mai aproape de minunea creaţiei plastice, punerea unor subiecte de artă în tiparele tabloidizate de zi cu zi aruncă subiectul în derizoriu sau îl pun sub lumina neagră a temelor negative. Desigur, este vorba de "efectul Vâlcov", care constă în aruncarea în ventilatorul turat "La Maxim" a jurnalismului tabloidizat cu teme ale corupţiei şi penalului şi orientarea maşinăriei către artă şi comerţul cu artă. Efectul palpabil este crearea unei opinii mai mult decât ostile achiziţiilor de artă, oricât de legale ar fi ele. Orice intenţie onestă de a comercializa artă sau simpla opţiune personală de a cumpăra ceva plăcut privirii şi spiritului este pasibilă de oprobiu şi bănuieli negre.

Pe lângă altoirea subiectului comerţului cu artă pe problema corupţiei şi a nelegiurilor de top dezvăluite de pe la noi, mai observăm aici o lipsă densă şi grea de pricepere în domeniu, fapt ce nu a împiedicat relatatorii să abordeze frontal şi cu îndrăzneală acest subiect. În direct şi la ore de vârf, comentatorii de o amplă şi largă cât orizontul extracţie au descoperit existenţa unor cataloage de licitaţie de artă şi chiar licitaţiile în sine, convinşi că discuţia începe de aici când, de fapt, acolo se termina.

Cataloagele de licitaţii sunt, de un sfert de mileniu, instrumente extrem de utile mai ales comerţului de artă, dar şi istoriei artei. Ele au inventat transparenţa când sticla era rară şi în niciun caz nu se punea la rame. Din păcate, ele sunt, şi nu numai la noi, împestriţate cu erori şi aiureli, semn că autorii, sau cei cărora le-a căzut în sarcină alcătuirea lor, au lucrat cu o minimă implicare, nici măcar nu şi-au pus întrebări şi nu au căutat răspunsuri. Prăpastia este mărită şi de întârzierea apariţiei unor generaţii serioase de specialişti, din aceia adevăraţi, fără milă şi fără jenă, şi de persistenţa, în schimb, a unor promoţii atavice, din epoca dinaintea apariţiei computerelor, total în afara unor mijloace moderne de investigaţie şi departe de contemporaneitatea acestei meserii. În acest timp, până nu vine secolul XXI după noi, îi zeificăm pe cei existenţi, confundând practicile desuete cu profesionalismul pierdut în negura vremurilor, ca Sang Realul.

În acest colţ de ziar economic am sancţionat de multe ori astfel de situaţii, în speranţa că vom fi atraşi de frumuseţea poveştilor pe care le scriem şi le citim, că vom face un deliciu din acribie şi corectitudine. Am explicat clar diferenţa dintre cifru şi cifra regală, ne-am mirat când anumite date ce trebuiau să fie clare circulă schimonosite, ne-am indignat când centenare şi alte date rotunde din viaţa unor artişti trec nebăgate în seamă, am fost trişti când am văzut liniuţa şi spaţiul liber după anul naşterii vreunui artist, văzând parcă un picioruş şcolit prin corespondenţă, tropăind mărunt din tocul cui, cu nerăbdarea de a completa şi acel spaţiu. Şi, aşa, uşor, tot pupând sfinţi care nu există, comunicarea şi informarea au alunecat de la har la hram.