PLASAMENTE ALTERNATIVE Promoţie la epoca de aur

În urmă cu 69 de ani, regele Mihai îl chema pe prim-ministrul Ion Antonescu la Palat, acolo unde este acum Muzeul Naţional de Artă al României, dar nu la vreun vernisaj sau discuţie despre arta plastică, ci pentru a-l aresta. Îl scotea din joc pe cel care îşi asumase prerogative dictatoriale în România, riscând să ducă România alături de Germania până la groapa finală. Armata Roşie era deja în Moldova noastră şi ar fi fost chestie de zile până să înceapă demolarea Bucureştiului. Dezbaterile istorice asupra momentului 23 august 1944 nu vor conteni şi este bine aşa, să nu molfăim aceeaşi concluzie, cum am făcut-o sub comunişti. Dacă regele nu-şi putea concedia premierul este ori o chestie de mare democraţie, ori de cruntă dictatură. Ne aflăm, totuşi, în urmă cu şapte decenii, când tendinţa dictatorială făcea ravagii şi nu părea să ocolească vreun şef de stat.

Până la urmă, trebuie să recunoaştem că, de nu era făcută zi naţională şi considerată victorie glorioasă a luptei bravilor şi numeroşilor comunişti, lovitura de palat din 1944 nu ar fi fost atât de discutată în prezent. Şi astfel, acel moment a devenit 23 August, cu majusculă, urmat de cele mai pompoase şi sforăitoare calificative. De 23 August se defila, se făceau producţii record, planurile erau lăsate în urmă de zici că stăteau pe loc în comparaţie cu entuziasmul bolborositor al clasei muncitoare. 23 August este un simbol maxim al comunismului în România, iar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era considerată ziua eliberării de sub fasciştii români. Ironia istoriei este mare pentru că Pactul Ribbentrop-Molotov, cum îl numim noi, adică pactul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin, dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică şi comunistă, a fost semnat tot într-o zi de 23 august, în 1939, cu exact 5 ani înainte de evenimentul de la Bucureşti.

Nu, nu aţi greşit rubrica, nu este cea de eveniment recent analizat prin prismă istorică, ci locul în care discutăm despre investiţia şi comerţul cu obiecte de artă şi de colecţie de la noi şi de oriunde se petrece şi avem observaţii interesante de povestit. Data de 23 august este asociată iremediabil cu comunismul care şi-o făcuse zi naţională. Pentru discuţia noastră sunt oferite mai multe tipuri de subiecte: pictură şi sculptură proletcultiste, memorabilia din zonă, cadourile lui Ceauşescu. Toate aceste trei categorii de marfă au apărut în licitaţii, galerii şi târguri.

Încă ne temem să punem de o vânzare dedicată total artei proletcultiste şi poate nici nu ar fi o idee bună, nici ca frondă, nici ca eficienţă. Aruncăm la gunoi şi în mâna hoţilor de metal sculpturile comuniste, deşi adunarea lor în parcuri sau expoziţii tematice nu mai este de mult timp o idee nouă. O expoziţie cu artă adulatorie a fost organizată, la MNAC, târziu de tot şi trecută uşor cu vederea, mai ales că mulţi artişti contemporani cu greutate, ba chiar şi fiţe, au trebuit să îşi amintească de vremurile în care cântau în corul Cultului Personalităţii. Asta nu înseamnă că nu apar în licitaţii tot felul de lucrări ce pot fi trecute în rândul proletcultismului sau doar al artei implicate, cerute înainte de 1989. Departe de noi gândul de a arunca anatema asupra tuturor şi a tot ce s-a creat înainte de 1989, dar pentru a înţelege mai bine trebuie să discutăm deschis şi fără jocuri de gleznă. Meşterii buni se văd şi de-l pictau pe Ceauşescu. Şi, ca în bancul cu clădirea C.C.-ului la Revoluţia din 1989, neştiindu-se prea bine dacă liderii revoltei sunt primii intraţi în C.C. sau ultimii care au încercat să iasă, nu se ştie dacă cei care nu l-au pictat pe Ceauşescu nu au vrut sau nu au fost chemaţi s-o facă. Ne putem lămuri citind inventarele din decembrie 1989 ale unor clădiri şi sedii importante sau doar ale cadourilor primite de Nea Nicu din întreaga lume şi mai ales de acasă, unde aflăm, printre exotice blănuri de animale, resturi de avioane americane doborâte în Vietnam şi roci lunare dăruite de Washington, şi lucrări de artă cu semnături cunoscute.

La scurt timp după Revoluţia din Decembrie 1989 au început să fie vândute multe dintre aceste cadouri, fie expuse la Muzeul actual Naţional de Istorie a Românie, în ultimii ani ai dictaturii, fie de prin casele şi depozitele partidului şi cuplului. Desigur, am văzut defilând o mică parte dintre acestea, dar tot a fost extrem de interesant. Au fost propuse automobile de colecţie şi cu istorie, chiar şi un iaht, covoare, mobilier, deja invocatele blănuri de leopard şi alte feline mari, mai rar portrete cu semnătură, acestea având mai degrabă destinul dosarelor de la Securitate, fie au dispărut, fie se află la inamic, pentru eventuale ţineri în jocuri de şah. A fost ceva succes, mai ales la şepcile lui Ceauşescu, dar şedinţele de vânzare nu au fost puţine. În schimb, locurile de desfăşurare au fost pline de imaginaţie, din aşa-zisul palat din Primăverii, umil, pe lângă ce arată acum aşa-zişii regi şi împăraţi pe care nici lumea romilor nu-i mai încape, până la Caracatiţa roşie, mausoleul comuniştilor, chiar pe locul unde ardea flacăra eternă sau pe marmura sub care zăcuse Gheorghiu-Dej cât îi domnise urmaşul.

Casa Artmark a pus o vânzare Epoca de aur chiar într-o zi de 26 ianuarie. Această dată nu spune nimic celor tineri şi imberbi, dar celor mai vechi, care măcar intraseră la şcoală înainte de '89, le vorbeşte de spectacole copleşitor de grandioase, ode insuportabile, logoree nesfârşită, toate slăvindu-l pe Ceauşescu cel născut pe 26 ianuarie 1918. Plasarea pe 26 ianuarie a fost o ideea bună, dar mai puţin inspirată este alăturarea cu licitaţia de artă românească de avangardă, astfel că, după marii noştri creatori de gen pe care îi ridică în slăvi istoria artei, au venit poze cu comunişti de vârf, medalii cu seceri şi ciocane, cadouri fandosite şi documente de la Manea Mănescu. În materie de pictură semnată, avem un Artachino cu o femeie care citeşte "Scânteia" sau se ascunde după ziar, adjudecată cu 4 mii de euro, dar şi o "Rafinărie" de Jean David, plecată cu o mie de euro, pornind de la doar 400. Despre Jean David ştim că s-a născut în România în 1908 şi a murit în Israel în 1993. A fost implicat în fantastica avangardă românească interbelică şi a fost alături de Marcel Iancu la fondarea Ein Hod, satul artiştilor din Israel. În 1942 a fugit din România în condiţii de aventură maritimă şi, după doi ani de sejur în Cipru impus de britanici, a ajuns, în sfârşit, în Israel. Simpla analiză cronologică ne arată că Jean David nu a prins regimul comunist din România, fiind nevoit să îşi salveze viaţa în timpul regimului fascist din România, înlăturat acum exact 69 de ani. Altfel spus, plasarea lui într-o licitaţie dedicată comunismului este eronată. Simplul fapt că lucrarea reprezintă o rafinărie şi/sau muncitori nu înseamnă că este vorba de o creaţie proletcultistă. Probabil lucrarea lui Jean David a alunecat din oferta de avangardă a licitaţiei desfăşurate în aceeaşi seară. A, şi mai este ceva: "epoca de aur" este denumirea auto-acordată de Ceauşescu vremurilor sale. În licitaţia ce îi poartă la rândul său numele, desfăşurată în 2012, pe 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu, ar fi fost mai potrivite piese care nu tratează, în general, perioada comunistă, ci se referă strict la această "epocă", ce a început în 1965 şi, se pare, s-a încheiat în decembrie 1989.