Poker pe gaze naturale

Partida s-a încins la sfîrşitul anului între Rusia şi "Restul lumii". În ciuda faptului că Rusia joacă mult mai bine şah, decît poker american, miza pare să-şi fi spus cuvîntul. Iar miza este exercitarea neîngrădită a poziţiei de monopol pe care Rusia şi-a construit-o în aprovizionarea energetică a lumii de la apus. O lume pe care nu a încetat să o considere ostilă şi în a cărei cooperare nu crede decît atunci cînd are la mînă atuurile forţei - militare, politice, economice.

Criza actuală este hrănită de temele rămase nerezolvate din dosarele sistemului bipolar, definitiv prăbuşit odată cu dispariţia Uniunii Sovietice şi apariţia ţărilor independente în zona fostului imperiu. Politic, reacţia Rusiei a fost să reconstruiască în grabă ceea ce părea că s-a destrămat mai degrabă dintr-o greşeală de parcurs. Inventarea CSI-ului şi încercarea de a impune slabelor state independente structura fostei federaţii, sub o nouă denumire, au dat însă greş. Iar rolul Ucrainei în acest eşec nu este cîtuşi de puţin minor. Fără opoziţia ei, nu e sigur dacă Statele Baltice, ca să nu mai vorbim de cele din Caucaz sau R. Moldova, ar fi avut tăria să reziste pînă la capăt presiunilor. Cum opţiunea militară nu mai era disponibilă, iar cea politică dăduse greş, Rusia a folosit la maximum avantajul uriaş al moştenirii economice a Uniunii Sovietice. Un sistem care lega prin firele sigure ale dependenţei periferia imperiului de centru. Un sistem care fusese elaborat şi rafinat peste şapte decenii şi pe care nici unul dintre statele independente nu-l putea înlocui la repezeală cu altul. Nici măcar Ucraina.

Una dintre moştenirile cele mai valoroase ale economiei sovietice era infrastructura de transport şi aprovizionare cu petrol şi gaze naturale. Una pe care, încă din vremea războiului rece, Rusia a conectat-o cu reţeaua occidentală. Dezvoltarea acesteia cu noi magistrale şi ridicarea nivelului tehnologic pentru mărirea exportului către statele Uniunii Europene avea să fie unul dintre obiectivele majore ale politicii Rusiei. Iar Europa a răspuns favorabil, împinsă de la spate de nevoia de a-şi spori siguranţa energetică. Ca să doarmă liniştită, Europa a decretat politic că atragerea Rusiei spre relaţii tot mai intense este metoda sigură de a continua procesul ei de europenizare, de stabilizare şi dezvoltare a tinerei democraţii ruse, deci este un interes general. Doar că aşa-zisa extindere a relaţiilor cu Rusia lua forma unică a creşterii dependenţei energetice a Uniunii Europene faţă de sursele de aprovizionare din Rusia, controlate cu mînă de fier de oligarhia puterii de stat. Încercarea firavă de a descentraliza, de a crea raporturi concurenţiale în piaţa furnizorilor de energie din Rusia, a fost definitiv înăbuşită prin prăbuşirea forţată a lui Yukos şi răscumpărarea companiei chiar de către gigantul din care se desprinsese - Gazprom. Europenii au închis ochii cînd s-a produs "ingineria financiară" de proporţii, iar americanii s-au mulţumit să mîrîie puţin. La urma urmei, nimeni nu avea chef să strice relaţiile cu Vladimir Putin, mai ales că ele contează pe termen lung!

Ucraina a fost unul dintre puţinele state ale fostului imperiu sovietic care s-a aflat în pos-tura de a negocia cu Rusia moştenirea sovietică, atît în planul forţelor militare, cît şi al infrastructurii economice. Cele două părţi au, însă, idei foarte diferite despre cum şi în ce proporţie ar trebui să-şi împartă beneficiile exploatării unui sis-tem pe care, dacă nu-l gestionează într-o formulă de cooperare, îl pot doar prăbuşi. Ucraina susţine că drepturile sale din exploatarea reţelei de transport gaze care se află pe teritoriul ei ar fi cam 20% din valoarea traficului. Rusia a spus că este o estimare abuzivă şi nu o ia în considerare. Dacă Ucraina ia din cotele de gaz transportate pe teritoriul ei, o face pe spinarea beneficiarilor finali! Rusia ar fi fost încîntată să genereze un conflict energetic în care Ucraina să fie subiectul nemulţumirilor europene. Pe de altă parte, Rusia a continuat să livreze gaze şi către Ucraina, la fel ca în restul spaţiului fost-sovietic, pe contracte "de tip vechi", adică cu preţuri mult sub cele practicate pentru buzunarul doldora al Occidentului. Era o metodă sigură de a-şi menţine influenţa politică. Revoluţia roz de la Kiev a sfidat însă puterea de la Kremlin, iar aşa ceva nu se iartă! "Dacă vor să fie occidentali, să plătească la preţuri occidentale gazul" a venit replica cinică a Moscovei. Zis şi făcut!

Rusia a oprit livrarea de gaze naturale către Ucraina şi Moldova chiar pe 1 ianuarie. Măsura a afectat multe ţări europene, printre care şi România. Cantitatea de gaze naturale livrate României de Rusia este deja cu 25% mai mică decît în mod normal.

Europenii îşi fac şi ei în grabă calculele, pentru situaţii de criză: Germania are rezerve pentru ceva mai mult de o lună, Franţa pentru cîteva săptămîni, iar alţii, încă şi mai puţin. Nimeni nu e speriat prea tare, soluţiile de rezervă pot acoperi o situaţie de avarie, par să spună la unison oficialii de la noi, ca şi din restul Uniunii Europene. Ceea ce nu vor să vadă cei care ne dau aceste asigurări este că actuala criză este o ferestruică deschisă spre un viitor care nu arată cîtuşi de puţin luminos aşa cum l-au descris pînă acum. Apetitul Moscovei de a-şi folosi puterea pentru a-şi impune obiectivele sau punctele de vedere în faţa oricui, mai ales a "recalcitranţilor", este întreg şi neafectat de slăbirea puterii sale militare sau de întîrzierile tehnologice. Dimpotrivă, cursa pentru recuperarea atuurilor pierdute a fost relansată, iar utilizarea pîrghiei economice face parte din proiect. Europa nu este într-o poziţie favorabilă pentru a schimba rapid cursul relaţiilor cu Rusia şi nici actuala Administraţie Americană nu pare dispusă să o facă.

Rămîne ca factura să o plătim noi, chiar dacă nu ne place pokerul!