Politica, ce blestem!

Politica n-ar trebui să fie un blestem, ci o fericire. Dar cum politica este inevitabilă şi niciun Robinson Crusoe nu se poate dispensa de ea, poate atât împlini, cât şi distruge. Politica este o profesie practică în exercitarea căreia n-ar strica ceva etică şi ceva cunoştinţe. Dar acestea nu sunt esenţiale, aşa că politicienii lipsiţi de scrupule sau de cunoştinţe pot oricând invada spaţiul politic. Deşi există o veche dispută privind rolul vocaţiei în politică, pe măsură ce problemele pe care politica le presupune devin tot mai complicate, simpla vocaţie nu mai poate ajuta. Ba mai mult, riscă să devină o ameninţare. Iluzia democratică a existenţei unei vocaţii politice împărtăşite de toţi deschide, de cele mai multe ori, calea dictaturii. Mai întâi a dictaturii majorităţii, care întotdeauna ascunde dictatura cuiva. Căci în spatele mulţumii se disimulează întotdeauna cineva. Oricât vor încerca amatorii cu cele mai bune intenţii - deşi ştim că şi iadul e pavat cu bune intenţii - să abordeze frontal politica, dacă nu se transformă, mai devreme sau mai târziu, în politicieni profesionişti, tot vor eşua. Singurul instrument care poate împiedica politicienii să abuzeze de puterea ce li se dă este clasica separaţie a puterii. Dar nici aceasta nu poate funcţiona eficace dacă nu există o societate civilă autentică.

De fapt, locul amatorilor este aici, unde pot fi încadraţi în diferite roluri politice care vizează interesul comun şi pot interfera cu politica fără să fie însă politicieni. Dar, în anumite momente, societatea civilă - adică, în sensul originar al termenului, societatea civilizată - ajunge să se confrunte cu o societate necivilă, deschis grosolană şi asumat nedemocratică. Tactica acelor amatori care sunt tentaţi să folosească o aşa zisă libertate a cuvântului care desfide însăşi libertatea - căci libertatea presupune să nu cauzezi inconvenienţe celorlalţi - constă în folosirea stereotipurilor pentru a bascula "sistemul". Acum şi la noi, ca mai peste tot în lume, asistăm la aceeaşi strategie de a pune în discuţie achiziţiile democraţiei sau ale ştiinţei. Iar prima eroare gravă constă în a lăsa adversarii democraţiei să definească termenii disputei.

Spre exemplu, în privinţa aşa numitului referendum pentru justiţie, nici nu au fost încă definite întrebările, că deja au fost lansate teme parazite care să configureze spaţiul public. Campania împotriva lui Augustin Lazăr nu are legătură doar cu candidatura sa la reînnoirea postului de procuror general, ci la compromiterea morală a ideii de independenţă a justiţiei. Şi, implicit şi a referendumului. Asistăm, deci, la punerea în mişcare a unei strategii care să imprime ritmul şi direcţia campaniei pentru referendum şi pentru alegerile europene. În acest sens, folosirea unor foşti deţinuţi politici de către PSD la întâlnirea de la Palatul Cotroceni cu preşedintele Iohannis a avut rolul de a pune sub semnul întrebării bunele intenţii ale referendumului prezidenţial. În acest caz, nu a fost ţintit electoratul apropiat preşedintelui, ci cel indiferent, care ar fi putut fi mobilizat la referendum.

Cei ce preiau controlul asupra termenilor campaniei sunt avantajaţi din start. Iar din acest punct de vedere masiva investiţie în reţelele sociale a PSD şi celor ce îl susţin ar putea accentua un dezechilibru care va îl împinge pe preşedintele Iohannis spre o poziţie reactivă, din ce în ce mai puţin convingătoare.

În acelaşi timp, încă de acum se pot observa încercările de a prelua controlul asupra unui public specific. Dacă analizăm începutul de campanie al PNL şi USR-Plus, care se doresc vârful de lance al campanei pentru referendum, putem observa că acesta vizează un electorat definit ca fiind, într-un mod atât de inapropriat, de dreapta. Or, asta înseamnă că cea mai mare parte a opiniei publice, care nu are poziţii politice clare, dar are în schimb o perspectivă morală solidă, cea care ar putea fi considerată la centru şi care a făcut posibil ca referendumul din octombrie 2018 să eşueze, ar putea fi negajată.