Politica întunecată

În toamna lui 2005 Traian Băsescu prevestea un referendum: pentru parlamentul unicameral. În 19 aprilie prevestirea s-a împlinit, dar altfel decât bănuia preşedintele atunci, căci după suspendarea sa de către 322 de parlamentari aparţinând blocului antiprezidenţial nu mai urmează alegeri prezidenţiale anticipate, cu doar un referendum pentru revocarea şefului statului. Vineri 20 aprilie Traian Băsescu a coborât din Olimpul politicii româneşti pe malurile sordide ale Dâmboviţei. A devenit un politician ca oricare altul, aproape interşanjabil. Diferenţa de calibru faţă de Călin Popescu Tăriceanu s-a diminuat până la a deveni insesizabilă. Şi nu pentru că a fost învins de adversari, ci de sine însuşi. Intoxicarea privind interzicerea candidaturii la alegerile prezidenţiale anticipate a reuşit, făcându-l pe Băsescu, preşedintele-luptător, să devină un tactician de duzină. Revenind asupra promisiunii făcute Băsescu a reacţionat în limitele raţiunii tactice, dar a făcut proba inconsecvenţei sale, sugerând totodată că are a se teme.

Odată cu suspendarea preşedintelui ales şi înlocuirea sa, fie şi pentru o perioadă scurtă, printr-un nomenclaturist mărunt de la Comitetul de Stat al Planificării precum Nicolae Văcăroiu, politica întunecată a pus stăpânire pe România. Nu proiectele, nu programele, nici ideologiile sau valorile asumate n-au avut vreo contribuţie la acest episod. Doar jocuri de culise şi combinaţii în spatele uşilor închise. Astfel că votul de suspendare nu a reprezentat nici încununarea democraţiei, nici a principiului separaţiei puterilor în stat, ci a consemnat eşecul politicii postcomuniste româneşti. Fractura politică s-a adâncit, iar autoritatea instituţiilor s-a prăbuşit. La viziunea majoritaristă şi conflictuală a preşedintelui partidele au răspuns cu asupra de măsură, iar Parlamentul a devenit dintr-o instituţie a consensului, o victimă a ambiţiilor politice lipsite de orice suport doctrinar.

Preferinţa pentru exacerbarea conflictului, iar nu pentru rezolvarea lui în cadrul parlamentarismului, afişată de toţi actorii politici sau instituţionali indică limitele sistemului politic actual. Datorită orbirii politice şi a resentimentelor instituţia consensului a fost transformată într-una a conflictului. Lipsa moderaţiei şi violenţa de limbaj au transformat dis­puta ideologică în scandal trivial, iar incapacitatea partidelor politice de a se instituţionaliza şi de a se consolida ideologic a accentuat propensiunea pentru controverse în cel mai bun caz superficiale, dacă nu de-a dreptul vulgare. Campania pentru referendum de revocare se anunţă deja ca una negativă. În faţa crizei politice actuale clasa politică se vede dezarmată. Singurul răspuns se dovedeşte recursul la bilete sau dosare. În bătălia pentru controlul resurselor orice bună practică a fost eliminată. În România, campania pozitivă pare o utopie irealizabilă.

Mai mult decât oricând altădată reforma radicală a clasei politice, schimbarea electorală şi constituţională se dovedesc necesare. Dar partidele, bolnavul societăţii româneşti, refuză orice tratament. Când pericolul unui referendum prezidenţial pentru votul uninominal a trecut - căci Parlamentul nu dat nici un aviz, iar preşedintele suspendat nu mai are nici un fel de atribuţii în acest sens, chiar dacă avizul va fi dat - din reforma electorală n-a mai rămas decât o amintire. PSD a revenit la formula din 2004 când a împiedicat prim tactica multiplicării proiectelor de lege ireconciliabile orice modificare a legislaţiei electorale. În 2007 legislaţia electorală, după care se va realiza şi referendumul de revocare, a rămas aceeaşi care a permis în 2004 iregularităţi dincolo de orice prag acceptabil. Şi astfel, efectul terapiei electorale a fost eliminat.

Jocul partidelor postcomuniste de-a democraţia pare să fi atins în 2007 limitele ultime. Dincolo de acestea nu mai exis­tă loc pentru politică, ci doar pentru neant. Politica întunecată nu e anticamera politicii, ci moartea ei.