Politică şi compromisuri

Cînd la foc mic, cînd la unul mai măricel, cuptorul politicii româneşti coace! Ce coace? Conform celei mai iubite definiţii a politicii de oriunde, dar mai ales de la noi: compromisul!!!

Teoria din spatele susţinerii conform căreia politica ar fi "arta compromisului", este doar o colecţie de vorbe de clacă, adevărat... spuse şi repetate de nişte "autorităţi", oameni importanţi care s-au învîrtit prin politică, unii cu gîndul, alţii cu bocancii, începînd, dacă vreţi, cu Edmund Burke. De la Lenin, la Ion Iliescu şi de la Thomas Jefferson, la Barack Obama (mai zilele trecute!), politicienii folosesc această propoziţie ori de cîte ori trebuie să găsească un motiv rezonabil pentru a explica cum se face că au spus (promis) una şi fac alta! În limbile moderne, termenul a fost preluat din latină. Atît în aria lingvistică germanică, cît şi în cea latină modernă, sensul este trilobat, cu două componente pozitive şi una negativă: negociere cu cedări reciproce, supunere faţă de un arbitraj, expunere la risc (franceză) sau degradare a unei stări (obiect), ca urmare a unei acţiuni (engleză). Interesant de observat este că rădăcina latină a termenului dă doar sensul de arbitraj, la care două părţi contractante se angajează, cu garanţie financiară!!! De aici, se poate deduce că ideea politicii ca spaţiu predilect al negocierii şi compromisului este mai degrabă o achiziţie a lumii moderne; argument susţinut de referinţele la clasicii lumii antice. Pentru ei, politica nu putea avea nimic de a face cu compromisul! Chiar şi în această variantă, ideea că ceea ce defineşte politica este compromisul, sau arta lui, abia se ţine pe picioare. Există nenumărate alte domenii ale interacţiunii sociale unde negocierea şi compromisul sunt omniprezente şi perfect funcţionale, cum ar fi activităţile economice, în general, şi cele comerciale, în particular. Universul fiecăruia dintre noi este, zilnic, plin de nenumărate situaţii în care, de la relaţiile familiale (soţ, soţie, copii, părinţi), la cele întîmplătoare, de pe stradă, şi de la relaţiile instituţionale, cu şefii ori colegi, pînă la cele cu politica, suntem puşi să găsim "soluţia de mijloc", cum spune o definiţie de dicţionar. Acum, că ne-am lămurit cum stăm cu "arta compromisului", să vedem cum arată ceea ce ni se coace!

Politica din România nu este nimic, dacă nu este un compromis! Să luăm, spre pildă, "marea bătălie" a prezidenţialelor. Pe stînga, nu este pentru nimeni un secret, aruncarea în lupta pentru fotoliul cotrocenean a lui V. Ponta este un compromis, adică rezultatul compunerii vectoriale a forţelor care se confruntă şi se macină în măruntaiele PSD-ului. Adevărul a fost scăpat printre rînduri, nu de multe ori, dar cam des, chiar de către Ion Iliescu pentru care Ponta şi Preşedinţia sunt două linii paralele într-un univers euclidian; n-ar trebui să se întîlnească niciodată (mă rog, nu prea curînd!)!!! Şi cu toate acestea, "cîrlanul" a fost pus, ca o drezină, pe şina care duce drept la gara Cotroceni. De cine, e clar: de partida baronilor locali, care deţine deja un control strîns şi asupra deciziilor de la "centru". De ce au făcut ei această manevră? Simplu! Pentru că lui Ponta, omul "centrului", de cînd s-a văzut "preşedinte" al partidului, dar mai ales Prim ministru, a cam început "să-i placă" şi, mai ales, a cam început să-i placă a încăleca pe spinările, iniţial, doar simbolic încovoiate, ale "supuşilor săi" din teritoriu. "Băieţii" ăştia n-au chef şi nici interes să mai fie călăriţi de "descălecatul" centrului, aşa că au găsit soluţia cea mai simplă să scape de el, îl avansează! Adică, îi dau un şut în fund spre văgăuna de la Cotroceni.

Pe "dreapta", compromisurile s-au îngrămădit şi mai şi, unele peste altele, încît fac concurenţă biblicului turn al lui Babel. Ce este alianţa, sub formă de fuziune neterminată, dintre PNL şi PDL, decît un uriaş conglomerat de compromisuri? Ce este desemnarea lui Iohannis drept candidat prezidenţial, decît compromisul care "salvează" două partide fără ieşire: PDL nu avea combustibil pentru a-l lansa pe orbită prezidenţială pe C. Predoiu, iar racheta PNL-ului, C. Antonescu, a explodat pe rampă, înainte de lansare! Ca să vă lămuriţi, este suficient să priviţi cîte feţe nefericite afişează cele două partide după "marea şi istorica" lor înţelegere. Cînd i s-a dat o şansă să contribuie cu ceva la desemnarea "urmaşului" său la Cotroceni, Traian Băsescu a fost împins şi el, inexorabil, pe calea spinoasă a compromisurilor. Rezultatul acestora, foarte puţin convingător, este un partid-poşetă şi un candidat prezidenţial, C. Diaconescu, căruia, după atîtea reşapări politice, i se vede, cam prea bătător la ochi, "armătura metalică" din compoziţie. Cît despre candidaţii "independenţi", ai dreptei, ei sunt în măsura în care mai sunt şi supravieţuiesc, pînă la alegeri, rezultatul eşecului marelui compromis care s-a numit "candidatul unic al dreptei unite".

Tot ceea ce vreu să vă mai spun este că dicţionarul, bată-l vina!, este cel care consemnează sensul care deosebeşte, cu adevărat, compromisul de negociere. Compromisul este doar gen proxim al negocierii; cazul în care cedările reciproce au ca rezultat, inevitabil, coborîrea sau prăbuşirea standardelor de calitate, valorilor de optim, pentru acţiunea sau proiectul respectiv! Altfel zis: na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o!