Politică şi diplomaţie

Subiectele de politică internaţională mai năvălesc în ştirile zilei şi ajung obiect al "dezbaterii publice" doar cînd pot şi sunt transformate în bolovani sau pietre de pavaj care pot fi aruncate în capul adversarului aflat în competiţie pentru ciolanul guvernării. Aşa este cazul şi cu ultimul episod de "urticarie" pe teme de ONU: "Ce a pierdut Româ-nia la ONU?". A pierdut competiţia pentru unul dintre cele zece locuri de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, cu mandat pentru următorii doi ani. Acesta se obţine pe baza votului din Adunarea Generală, unde sunt reprezentate toate statele membre. Cine are mai multe voturi în scrutinul final, cîştigă. Candidaturile sunt regionalizate, aşa că în competiţie directă se află, de fapt, circa 10-12 state, dar în realitate nu sunt niciodată mai mult de două. Candidaturile se testează diplomatic şi sunt selectate, cu mult înainte de votul propriu-zis. Principiul rotaţiei, teoretic, dă o şansă fiecărui stat dintr-o grupare regională să deţină un mandat, cam o dată pe deceniu! Ce mare tărăşenie şi unde-i buba? În plan intern, buba este acolo unde-i convine fiecăruia. Anti-iohannescienii psdişti au dat buzna cu decontul "eşecului" la Cotroceni. De ce, nu prea se ştie! Conform Constituţiei, tot ceea ce face Preşedintele României în materie de politică internaţională este să încheie tratate în numele României, pe care, însă, trebuie să le fi negociat Guvernul, prin diplomaţia oficială a statului; după care le supune spre ratificare Parlamentului. În plus, tot la propunerea Guvernului, numeşte/recheamă reprezentanţii diplomatici ai României în alte ţări, res-pectiv îi acreditează pe cei străini, la Bucureşti. Sigur, dacă cineva aflat în funcţia de la Cotroceni ia în serios prevederea de la art. 80 (1), "Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării", atunci Cotrocenii pot deveni centrul de planificare, conducere şi implementare a politicii internaţionale, folosind nu doar instrumentele diplomaţiei oficiale, ci şi altele, aşa cum a fost cazul implicării Majestăţii sale Regele Mihai I în determinantele secvenţele diplomatice care au condus la integrarea României în NATO. Pe cale de consecinţă, Preşedintele poate deschide liniile de comunicare, consultare, negociere, suport şi cooperare cu alte state, instituţii şi centre de putere internaţionale, pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea mandatului prezidenţial, indiferent de ceea ce face sau nu face Guvernul!!! Pentru a fi luat în serios, însă, un stat trebuie să se exprime coerent (cel puţin non-contradictoriu) în politica sa internaţională, indiferent cine şi cîţi sunt actorii instituţionali care participă la planificarea şi realizarea ei. De aceea, este evident, inclusiv din perspectiva strictă a textului constituţional, că un nivel funcţional de conlucrare dintre Preşedinte şi Guvern este de la sine presupus, în ceea ce priveşte stabilirea liniilor de politică internaţională, a acţiunilor şi a obiectivelor ţintă. În lipsa lui, nu există politică internaţională. Sau există, dar se exprimă ca o stranie cacofonie, ori printr-o uriaşă "pauză", în cel mai bun caz printr-o abordare inerţială care ţine loc de toate, de orice şi de nimic. De la Preşedintele Iohannis, desigur, mesajul a fost "egal şi de semn contrar". PSD-ul şi Guvernul său sunt de vină pentru căderea semnificativă de credibilitate de care a "beneficiat" România la ONU, urmare a iniţiativelor şi a poziţiilor exprimate de Dragnea (Preşedintele Camerei Deputaţilor) şi Dăncilă (Prim Ministru), în contradicţie cu poziţia oficială a Preşedintelui României şi fără consultarea acestuia, în privinţa relocării ambasadei României de la Tel Aviv. Putem fi siguri de un singur lucru, dacă ne alegeam cu locul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, atît Guvernul PSD cît şi Preşedintele Iohannis, fiecare pe tăpşanul propriu, şi ar fi cucurigat lumii "istoricul lor succes", atribuindu-şi meritele. Aşa, se arată cu degetul, unul pe celălalt!

În vremea aceasta, politica internaţională a României pluteşte, incert şi periculos, undeva, între "cacofonie" şi "inerţie goală de conţinut". Asta, în condiţiile în care tensiunile şi riscurile de conflictualitate cresc semnificativ în structurile de putere determinate de relaţiile marilor actori globali şi regionali, în cercul sistemului de putere european şi nu în ultimul rînd în "vecinătatea imediată" a României. Cel puţin în relaţiile cu Ungaria, Ucraina şi Republica Moldova, dosarul problemelor nesoluţionte sau rău-soluţionate este de zece ori mai voluminos decît cel al programelor de cooperare cu efecte semnificative, pozitive, în politica internaţională a României. În Europa, orizontul se limitează la Schengen. Parteneriatul strategic cu SUA a fost redus, prin opacitate politică şi ineficienţă diplomatică, la un act unilateral de vasalizare, iar celelate, cu state precum Franţa, au coborît de mult sub pragul de irelevanţă. Cît despre rest, Ăl de Sus, cu Mare mila Lui!