Pregătirea terenului

E deja un truism: în România alegerile europene n-au fost decât o pregătire pentru alegerile prezidenţiale. La alegerile europene şi parţiale din 25 mai s-a pregătit terenul pentru marea confruntare din noiembrie. Totul, de la despărţirea melodramatică a USL, la jocul ambiguu de campanie al lui Traian Băsescu cu Victor Ponta, anticipează alegerile prezidenţiale. Nu e de mirare, deci, că întâlnirea dintre cetăţeni şi Europa nu a mai putut avea loc. Partidele, şi nu doar cele de pe la noi, ci şi cele din celelalte 27 de state membre ale UE, au promovat un discurs politic mai degrabă străin de aşteptările electoratului şi incapabil să convingă. Aşa că în locul marilor teme europene am asistat la exhibarea micilor obsesii naţionale şi, mai ales, a unui egoism de-a dreptul tribal.

Campania electorală din România a fost gândită în registrul unui tribalism anticipator. Temele "româneşti" ("Mândri că suntem români", "Ridicăm România", "Apărăm România") aveau asociată, de cele mai multe ori, figura "salvatorului". Aşa că Europa abia dacă mai se putea vedea pe ici, pe colo ("Europa în fiecare casă", sau "Euro-campionii"), dar timid şi defensiv.

Pentru PSD, care îşi conturează poziţia de partid dominant, pariul acestui exerciţiu electoral privea nu atât clasarea pe primul loc, cât distanţa faţă de cel de-al doilea clasat. Şi, în acest context, singura necunoscută era prezenţa la vot. Plecând de la experienţele electorale recente şi de la evaluări, partidele şi-au construit strategia favorizând premisa unei prezenţe la urne mai mici decât la alegerile europene anterioare. În 2007 prezenţa la vot fusese de 29,47% - şi aceasta în condiţiile în care alegerile europene se desfăşuraseră în paralel cu un referendum (nevalidat din cauza prezenţei scăzute) -, iar în 2009, prezenţa la vot a fost chiar mai mică, de 27,67%. Şi cum tendinţa generală a prezenţei la vot la nivel european era evaluată în scădere, ipoteza de lucru a "sondorilor", care a influenţat strategia partidelor, a fost aceea a unei prezenţa reduse la vot pe 25 mai. Mulţi evaluau această prezenţă probabilă mai aproape de 20% decât de 30%.

Pe parcursul zilei, situaţia apărea însă diferit faţă de pronosticuri, câtă vreme estimările BEC privind participarea la vot indicau o prezenţă mai bună decât în 2009 şi în 2007. Şi, dacă acest lucru nu putea schimba clasamentul, schimba în schimb cifrele. Or, strategia PSD a mizat pe forţa simbolică a cifrelor: cel puţin 50% din mandate şi cam jumătate din voturi. Aceasta a fost raţiunea confiscării siglei USL după despărţirea de PNL: alegerile europene trebuia să demonstreze că PSD preia cea mai mare parte a votului acordat acestei formaţiuni politice în 2012, cu ocazia celor trei runde electorale (locale, referendumul de revocare şi legislative). Şi deci, că orice împotrivire în faţa "destinului" PSD este inutilă. Având în vedere resursele folosite, strategia nu putea să nu dea rezultate. Dar problema PSD rămâne: cum va putea să transforme succesul previzibil de la europene într-un vot cert la prezidenţiale?

După alegerile europene, România va intra într-un foarte scurt interregnum. După această confruntare electorală, puterea simbolică a lui Traian Băsescu va intra într-un declin rapid, iar Victor Ponta va încerca să o preia din mers. Ca urmare, lunile ce vor urma vor fi un continuu război de gherilă electorală. Toate loviturile vor fi permise cu scopul de a scoate din joc orice adversar al lui Victor Ponta. Căci alegerile din 25 mai nu garantează, dar pot pregăti o victorie la prezidenţialele din noiembrie. Condiţia unui succes garantat ar fi ca adversarii lui Ponta să fie doar simpli figuranţi.