Progresul ideii unicamerale

Ce este în mintea bunilor locuitori din Maine? Totul părea să meargă bine. Statul Maine e primul producător de afine din lume. Producţia sa de scobitori este cea mai importantă din America. Vi se pare puţin? Lucrurile mici se adună. Maine, cu o populaţie de doar 1,3 milioane, are un PIB aproape dublu faţă de acela al Estoniei (comparabilă ca populaţie) şi aproape egal cu al Serbiei (7,3 milioane de locui-tori). Statul Maine este renumit pentru peisajele sale, iar calitatea vieţii şi a serviciilor este printre cele mai ridicate din Statele Unite.

Şi totuşi, unii vor să mai schimbe ceva. În ultimii ani, în Maine s-au înmulţit propunerile legislative care vizează abandonarea sistemului bicameral şi trecerea la unicameralism.

Unul dintre membrii Legislativului, care votase în 2009 împotriva abolirii unei Camere, acum se declară în favoa-rea sistemului unicameral: "Am ajuns la concluzia că poporul trebuie să decidă. Am să votez ca propunerea să ajungă pe buletinul de vot".

Comparaţi această dezbatere, calmă şi raţională, cu strigătele de panică ce au însoţit propunerea de a trece la unicameralism în România. "Dictatură!" - ca şi cum a sfida decizia electoratului, validată de Curtea Constituţională, ar fi o ispravă democratică. "Nu avem tradiţii!" - ca şi cum prima adunare legislativă a Principatelor nu ar fi fost unicamerală. "Asta nu se face prin referendum!" - ca şi cum Senatul nu ar fi fost înfiinţat în urma unui plebiscit iniţiat de Cuza, în 1864.

Statul Maine cunoaşte câte ceva despre ce este cu adevărat democraţia. Dar cât de solidă este în general ideea unicameralismului? Consideraţi doar următorul aspect: în ultimele decenii avem mai multe exemple de state democratice care au trecut de la bicameralism la unicameralism. Nu avem însă niciun exemplu de stat democratic care a trecut de la unicameralism la bicameralism.

Asta înseamnă că avem de-a face cu o tendinţă clară spre unicameralism. Oricare ar fi avantajele bicameralismului, vedem că în lumea rea-lă niciun stat democratic unicameral nu este tentat să abandoneze această formulă în favoarea trecerii la bicameralism.

Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit. Mai ales că, în unele cazuri, este vorba de state care au trecut des-tul de recent la unicameralism, având înainte două Camere. Niciunul nu discută serios revenirea la modelul precedent. Altfel spus, deşi au cunoscut ambele forme, s-au decis să râmână cu ceea ce este mai potrivit. Anume unicameralismul.

Subsemnatul am o simpatie deosebită pentru filozofia politică a conservatorismului. Ceea ce gânditorii conservatori, începând cu David Hume sau Edmund Burke, au susţinut, este primatul experienţei asupra teoriei, atunci când e vorba de ches-tiuni politice.

Iar experienţa ne arată exact acest lucru. Există o mişcare spre unicameralism. State dintre cele mai democratice şi mai bine rânduite sunt atrase de această formulă. Unele doar o dis-cută. Altele au trecut la fapte.

În Regatul Unit, în contextul reformei care acordă mai multă autonomie Scoţiei, s-a înfiinţat Parlamentul din Edinburgh, care este unicameral. Asta, cu toate că modelul Westminster presupune bicameralismul.

Din două, una. Fie suporterii bicameralismului din România sunt nişte genii ale politicii, capabili să dea lecţii scoţienilor şi americanilor, fie nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc.

Ideea unicameralismului a prins şi în alte părţi ale Regatului Unit. Adunarea Irlandei de Nord, stabilită ca urmare a acordurilor din 1998, este unicamerală. Noua Adunare a Ţării Galilor este, de asemenea, unicamerală.

Unicameralismul funcţionează în multe situaţii. Parlamentul European este unicameral. Statele scandinave au trecut, toate, la unicameralism. Ultimul a fost Islanda, în 1991.

Cazul Norvegiei este semnificativ, fie şi pentru că avem de-a face cu una dintre cele mai solide democraţii din lume.

Până în 2009, Norvegia avea un sistem mai special. Unicameral în aparenţă, acesta se împărţea, prin alegeri interne, într-un fel de Cameră Superioară şi într-un fel de Cameră inferioară, care, împreună, formau un fel de sistem bicameral. Acest sis-tem a fost abandonat în favoarea unui unicameralism pur, cu două lecturi separate ale legilor, acelaşi procedeu care este propus în propunerea de revizuire a actualei noastre Constituţii.

Unii vor spune: "Dar noi nu suntem Norvegia". Corect. Dar nu asta e ideea. Ideea este să ne aliniem la tendinţele democraţiilor avansate.

Eu nu spun că bicameralismul este o idee rea. Sau că nu putem face niciun compromis. Eu spun altceva. Electoratul a stabilit că doreşte un sistem unicameral. Experienţa democraţiilor avansate ne arată că o asemenea opţiune este rezonabilă. Şi atunci ce doresc criticii virulenţi ai unicameralismului să demonstreze? Două lucruri: că poporul nu are dreptul să decidă şi că nimeni nu e mai democrat decât ei. Nici scoţienii, nici galezii, nici suedezii şi nici norvegienii. Deduc că avem un noroc de-a dreptul istoric să avem asemenea politicieni.