Puterea regală

Săptămâna aceasta doresc să lămurim o chestiune mai degrabă teoretică decât practică. E vorba de clarificarea unui aspect legat de teoria separaţiei puterilor în stat. I-am tot auzit, până la saţietate, pe juriştii de la Băneasa dând lecţii naţiunii, la televizor, despre cum separaţia puterilor înseamnă că fiecare instituţie - mai cu seamă Parlamentul - face ce vrea. Cu excepţia, bineînţeles, a Preşedintelui, pe care ei nici nu îl recunosc drept o putere, ci, eventual, doar ca pe o marionetă în stat. E timpul să facem lumină în acest subiect.

Actuala Constituţie stabileşte că statul e organizat conform principiului separaţiei puterilor. Problema e că nu ni se spune care ar fi acest principiu, probabil pentru că aceia care au scris textul actualei Constituţii s-au gândit că e vorba de un principiu simplu. Din păcate, nu este. Există cel puţin două teorii concurente, în unele privinţe chiar opuse, ale separaţiei puterilor.

Prima este aceea mai familiară a distincţiei între puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Este asociată de obicei cu numele lui Montes­quieu, un autor care a propus, într-o lucrare intitulată "Spiritul legilor" (1748), teza după care tirania poate fi evitată printr-o distribuţie tripartită a puterilor. Arhitectura instituţională a statului, prin urmare, trebuie să prevadă că o instituţie fundamentală exercită doar un anumit gen de putere. Această teorie a fost preluată de părinţii Constituţiei americane (1787), precum Madison, care au vorbit de un sistem al controlului reciproc (checks and balances, o expresie ce evoca un sistem mecanic cu auto-reglare).

Această teorie a fost extrem de influentă. În statele cu un Preşedinte cu veritabile puteri executive acest lucru poate însemna fie că acesta are o putere plenară, fie una partajată. Prima opţiune este aceea a republicanismului modern american, care, în Uniunea Europeană, se regăseşte în Cipru. Preşedintele este, el însuşi, şeful Executivului şi poate guverna, în principiu, indiferent dacă are, sau nu, o majoritate favorabilă în Legislativ. Să numim acest model, aşadar, "modelul american".

A doua opţiune este aceea a sistemului semi-prezidenţial, unde Preşedintele păstrează controlul doar asupra "domeniilor rezervate" (Apărarea, Externele, Justiţia), care au legătură directă cu suveranitatea statului, cedând adminis­traţia treburilor curente Prim-ministrului, care răspunde, într-un fel, şi în faţa Legislativului. Să numim acest model, tot prin convenţie, "sistemul francez".

A doua teorie a separaţiei puterilor este aproape la fel de influentă, cu toate că e mai puţin cunoscută de nespecialişti. Ea e legată de numele lui Benjamin Constant, un gânditor liberal. El a expus-o într-un text din 1814, intitulat Reflecţii asupra constituţiilor, care a dat un principiu de bază al teoriei monarhiei constituţionale. Discutând despre puterea Regelui, Constant, spre deosebire de majoritatea teoreticienilor care îl vedeau drept cap al Executivului, stabileşte că acesta are o putere distinctă, "regală". Ea este o putere de mediere, excepţională, care se activează doar cu scopul de a pune la locul lor acele puteri ordinare care îşi vor fi ieşit din matcă. Spre exemplu, Regele nu poate legisla, dar poate dizolva un Parlament care nu mai e în stare să legisleze. El nu poate guverna, dar poate demite un ministru. Această teorie a fost formulată, cum spuneam, în beneficiul monarhiei constituţionale, dar a fost preluată apoi de republicile parlamentare care s-au format în matricea acestor monarhii în curs de democratizare. Să îl numim pe acesta "modelul italian".

Conform actualei Constituţii, ce tip de putere are Preşedintele: regală sau executivă? La care tip de separaţie a puterilor se referă? Din păcate la ambele, într-un talmeş-balmeş complet, generat de faptul că textul din 1991 a fost o compilaţie făcută pe picior, la comandă politică. În actuala versiune, Preşedintele are şi atribute executive în domenii rezervate cum ar fi Apărarea, dar i se recunoaşte şi funcţia de mediator între puterile statului. Toate enunţate, însă, confuz.

Observaţi încă ceva. Marile teorii ale separaţiei puterilor nu prevăd un şef de stat (Rege sau Preşedinte) cu puteri strict simbolice, goale de orice conţinut. El are fie funcţii executive, fie de mediere. În acest din urmă caz, el trebuie să poată pune capăt blocajelor sau abuzurilor uneia sau alteia dintre puterile ordinare. Preşedinţii republicilor parlamentare, departe de a fi lipsiţi de orice putere, au asemenea puteri superioare, recunoscute de Constituţiile respective. Ideea după care oricare dintre puterile obişnuite, spre exemplu Parlamentul, este supremă şi scapă oricărei cenzuri posibile, nu are nimic de-a face cu democraţia modernă parlamentară.