Raportul înţelepţilor

James Baker al III-lea şi Lee Hamilton, două dintre cele mai puternice şi reprezentative personalităţi publice americane, atît din perspectiva activităţii lor în serviciul instituţiilor politice de guvernare, cît şi din cea a reflexiei intelectuale asupra politicii, au prezidat grupul de studiu chemat să spună Americii ce este de făcut în cazul Irakului. Chiar şi constituirea acestui grup este un fapt cît se poate de supărător pentru actuala Administraţie Bush, un vot de blam. O recunoaştere a faptului că, în cazul politicii irakiene, Administraţia nu numai că nu a obţinut obiectivele pe care le-a anunţat - democratizarea ţării şi crearea unui pivot pentru o "Revoluţie democratică" în spaţiul arabo-musulman al "Marelui Orient Mijlociu" - dar a pus în pericol interese strategice ale Americii. De aici, necesitatea ca, dîndu-şi mîna peste divergenţele de partid, înalţii reprezentanţi ai establishment-ului de la Washington să genereze liniile politice capabile să readucă corabia pe linia de plutire.

Discuţia Raportului se poate face, desigur, şi va fi făcută în acest fel, pentru a sublinia, încă o dată, erorile de evaluare şi punere în practică a politicilor Administraţiei Bush, mult prea mult înclinată să ignore constrîngerile şi faptele de pe teren, în favoarea "viziunilor ideologice" şi a "marilor strategii". Această lectură este însă politic interesantă, în aşa măsură încît riscă să piardă din vedere esenţialul raportului.

Primul şi cel mai important lucru pe care acesta îl spune se referă la obiective. Avem de a face nu doar cu o îndepărtare sau o reformulare a celor promovate de Administraţia Bush, pînă acum, ci cu o totală schimbare de perspectivă. Dis-cursul Raportului nu trimite în niciun fel la noi "viziuni" alternative, nu are nimic de a face cu "o mare construcţie", de data asta bine întemeiată, ci este abordarea aproape minimalistă a unei situaţii de criză, în care prioritară rămîne, desigur, salvarea "pacientului", dar la fel de importantă este salvarea credibilităţii "echipei care operează pe cord deschis". Eşecul nu este, desigur, o opţiune. Dar spaţiul de acţiune rămas cu adevărat la îndemînă pentru Statele Unite abia dacă se îndepărtează de varianta declarării eşecului, pentru a contura o posibilă variantă onorabilă de exit, cu sau fără salvarea "pacientului". Citind raportul, îţi dai cu uşurinţă seama că întrebarea care domină demersul de căutare a soluţiilor şi formulare a propunerilor de acţiune nu este atît "Ce mai putem face pentru Irak?", cît "Ce trebuie neapărat să facem pentru noi, pînă nu este prea tîrziu?"

În cea mai dură dintre propoziţiile sale, aflată chiar pe pagina de deschidere, Raportul spune cu claritate că actuala situaţie este de aşa natură încît nimeni şi nimic nu mai poate garanta soluţia optimă, ca să nu mai vorbim de cea ideală. Cu alte cuvinte, nu există nicio garanţie, politică sau de logică a politicii, care să fereas-că Irakul de un colaps, respectiv politica americană de declarare a falimentului, în cazul irakian. Tot ceea ce mai rămîne Americii de făcut este să demonstreze lumii şi sieşi, desigur, că în această situaţie dramatică a făcut tot ceea ce mai era de făcut pentru a salva coerenţa statală şi preluarea de către un regim legitim constituit a obligaţiilor de administrare şi gestiune a puterii în Irak.

A doua propoziţie, care întregeşte schimbarea drastică de perspectivă faţă de politica de pînă acum este cea care pune în balanţă interesele şi perspectivele situaţiei din Irak şi cele din ansamblul regiunii. America are, desigur, obligaţii speciale faţă de Irak, pe care şi le-a asumat odată cu declanşarea acţiunii militare care a prăbuşit regimul Saddam, dar, spune Raportul, America are de protejat în acelaşi timp şi interesele sale pe termen lung în regiunea Orientului Mijlociu. Cu alte cuvinte, sunt obiective strategice care nu pot fi sacrificate, chiar dacă preţul ar fi "pierderea pariului" irakian, în varianta în care a fost el angajat de echipa Bush. America şi politica sa internaţională nu pot şi nu trebuie să devină prizoniere ale unei situaţii de criză, iar la limită a unui eşec.

Din această schimbare dramatică de perspectivă asupra situaţiei decurg şi recomandările practice ale raportului. Aparent, ele sunt vestea bună pentru Administraţia actuală. Majoritatea sunt abordabile, realiste, promit o bună recompensă. Problema este că în anumite puncte cheie ele se bat cap în cap cu abordările de pînă acum. De exemplu: recomandarea privind refacerea unei coaliţii politice largi, pentru gestiunea situaţiei din Irak şi degajarea unei soluţii care să poată fi sprijinită de ţări cum sunt Siria sau Iran, este cît se poate de realistă. Problema dificilă este însă că Administraţia are prea puţine chei pentru a putea deschide canale de comunicare în aceste direcţii. Iar cea încă şi mai dificilă este acceptarea preţului pe care Administraţia îl va avea de plătit pentru a obţine acum cooperarea unor state ca Siria şi Iran, pe care doar cu cîteva luni înainte le anatemizase şi le pusese sub umbrela unei ostilităţi declarate.

Din punctul de vedere al ges-tiunii interne a situaţiei, Raportul insistă pe trecerea cît mai rapidă a responsabilităţilor de guvernare şi administrare către Guvernul de la Bagdad. Oricare ar fi costurile, imediate sau chiar de termen lung, ele sunt considerate de Comisia Înţelepţilor mai mici decît cele ce decurg din menţinerea armatei americane, cu actuala misiune, în Irak. Expunerea militară a Americii în Irak trebuie redusă drastic, cu grija de a nu periclita grav, pe termen scurt, procesul de preluare a responsabilităţilor de către armata şi forţele de ordine guvernamentale, irakiene.

Ca o ultimă notă de avertis-ment pentru cei care şi-ar face iluzia că lucrurile pot fi continuate în actuala formulă, Raportul atrage atenţia că dimensiunea externă şi cea internă a situaţiei nu pot fi detaşate, deci măsurile trebuie realizate coordonat şi simultan în cele două planuri. În plus, propunerile concrete nu sunt o listă de meniu a la carte! Ele trebuie luate ca un întreg şi puse în practică tot aşa.

O sarcină pe care Adminis-traţia Bush şi-a asumat-o direct, prin glasul Preşedintelui, cu o rapiditate care lasă clar să transpară preocuparea lui George W. Bush pentru a-şi salva nu doar credibilitatea, ci şi "Imaginea pentru Istorie".