Reforma Europei sau frumoasa fără corp

În vreme ce un legalism bolnăvicios se manifestă la nivelul Uniunii Europene, afectată deja de mai bine de un deceniu de această maladie - de când Tratatul de la Nisa a înlocuit iniţiativa politică cu metoda interguvernamentală şi redefinirea instituţională - la nivelul statelor membre se practică tactica pământului pârjolit. "Reforma până la capăt" pusă în practică mai întâi în ţări periferice precum România şi Grecia, apoi în tot mai multe ţări membre, de la Spania la Irlanda, până la Portugalia şi Italia, a ajuns şi în inima Europei, în Belgia la sfârşitul anului trecut şi apoi în Franţa unde, deja candidatul Nicolas Sarkozy anunţa într-o emisiune transmisă de opt canale de televiziune, duminică 29 ianuarie, o încercare de a transforma radical finanţele Franţei, adică de a distruge sistemul social francez. Şi asta în timp ce discuţiile privind eşecul ultra-capitalismului ajungeau să ocupe zile la rând paginile din Financial Times.

"Reformele" trebuie făcute repede, ca un război fulger, astfel încât să nu se mai poată reveni la situaţia anterioară. O stranie similitudine poate fi remarcată între toate aceste "reforme": ele vizează în acelaşi fel, dar în condiţii cât se poate de diferite, să conducă la statul minimal care să nu se mai "îndatoreze iraţional". Şi totuşi, cum se poate răs-punde la întrebarea-manifest publicată la începutul acestui an (pe 2 ianuarie) în Le Monde de Michel Rocard şi Pierre Larrouturou: "de ce statele trebuie să plătească de 600 de ori mai mult decât băncile?". Altfel spus, cum se poate ca simplii cetăţeni să fie afectaţi de austeritatea bugetară, iar sistemul financiar să fie nu doar protejat, ci de-a dreptul favorizat? Totul pleca de la o relatare Reuters conform căreia rezerva federală americană a împrumutat în secret băncile în dificultate cu suma de 1200 miliarde de dolari cu dobânda incredibilă de 0,01%. Însă statele în dificultate sunt împrumutate la rate ale dobânzilor incredibile.

În aceste condiţii, Germania Angelei Merkel încearcă să impună "pactul bugetar". Şi, din acest punct de vedere, lucrurile sunt destul de curioase. Căci aşa zisul tratat nu vorbeşte de membri ai Uniunii, de ţări membre ale zonei euro sau de altfel de ţări, ci, precum în dreptul privat şi comercial, de "părţi contractante". Dacă nu mai este vorba de un tratat internaţional, încheiat în termenii dreptului internaţional între state suverane, asta spune ceva despre evoluţia Europei spre o formă de organizare privată? Pentru moment sunt 25 de "părţi contractante" care s-au angajat să semneze "tratatul" cu ocazia viitoarei reuniuni a Consiliului european din luna martie. Următoarea întâlnire va fi una "formală", nu informală precum cea care a avut loc pe 30 ianuarie, deci va oferi cadrul pentru ca "tratatul" să fie semnat oficial. Şi poate că atunci pot apărea şi alte probleme. Deja, după ce la precedenta reuniune a Consiliului european din 9 decembrie, Marea Britanie nu a acceptat să se asocieze acordului, şi Cehia a anunţat acum că va face acelaşi lucru. Dacă toate statele vor participa, situaţia din Irlanda se anunţă cât se poate de gravă: Irlanda va organiza un referendum şi dacă răspunsul va fi, cum s-a mai întâmplat, "nu", atunci ţara nu va avea încotro şi va părăsi zona euro, după cum a lăsat să se înţeleagă Lucinda Creighton, ministrul irlandez al afacerilor europene. În cel mai fericit caz, dacă tratatul va fi acceptat de toate statele, atunci Europa va cunoaşte trei zone cu trei grade de integrare diferită: prima va fi zona euro cu 17 state, a doua regiune va fi a "pactului bugetar" valabilă pentru 25 de state şi a treia va fi "piaţa unică", singura în care vor fi toţi 27 de membri. Ca să nu mai spunem că nu este clar cum se va poziţiona, în final, Croaţia, care va adera anul viitor la UE.

Europa se afundă din ce în ce mai mult, cu ajutorul legalismului constituţional şi al aşa zisei redefiniri instituţionale, într-un impas politic care transformă Uniunea într-o formă fără fond. Din Uniunea politică a unor state şi societăţi pregătite să împărtăşească acelaşi destin pare să nu mai fi rămas decât un vis.