"REGINA TRAVIATEI" DIXIT: "Avem o ţară care naşte mereu valori"

Reporter: Cum aţi păşit în lumea muzicii?

Felicia Filip: Provin dintr-o familie în care au crescut trei copii cu vârste apropiate. Tatăl meu a fost contabil şi a "calculat" în aşa fel încât ne-am născut la un interval de fix 13 luni unul faţă de celălalt, eu fiind mezina. Părinţii au avut grijă să parcurgem copilăria într-un mod firesc, frumos, sănătos, iar educaţia să fie foarte serioasă. Ca orice copil, am făcut sport, adică gimnastică, volei, ba chiar şi fotbal, dar m-am oprit pentru totdeauna la muzică.

Reporter: Şi de ce muzica?

Felicia Filip: Părinţii aveau voci frumoase. Când ne întâlneam cu toţii la sărbători, se cânta, şi atunci realizai că fiecare în parte are voce. Se crea un soi de competiţie între generaţii - cei de vârsta a II-a şi a III-a deveneau copii, iar noi, cei mici, încercam să părem maturi. În timp, plăcerea jocului din copilărie a devenit profesie.

Reporter: Aţi început studiile muzicale ca violonistă. Cum a fost experienţa?

Felicia Filip: Da, am început studiul viorii la şapte ani, la Şcoala de Muzică din Slatina, apoi am făcut pasul la Liceul de Arte din Piteşti. Am absolvit secţia de vioară, dar, urmând sfaturile unor specialişti, am ales calea - în egală măsură dificilă şi superbă - a artistului de operă: m-am decis să dau concurs la Conservatorul din Bucureşti, la secţia canto. Încă din anul lll, am participat la concursuri internaţionale, pe care le-am câştigat - aş aminti doar de "Francisco Vignas" de la Barcelona, unde, alături de trofeul concursului, am câştigat şi primul premiu Mozart, compozitorul meu preferat. Au urmat şi altele, repetând performanţa din Spania la Viena, la Toronto ş.a.

Reporter: Care este rolul preferat?

Felicia Filip: Rolul preferat este cel pe care îl interpretezi Atunci când urci pe scenă, indiferent unde, cum... Dacă, Atunci, nu ţi se pare că este rolul cel mai frumos, din opera cea mai frumoasă, nu reuşeşti să fii convingător. Totuşi, ca o preferinţă, ar fi Lucia din "Lucia di Lammermoor" de Donizetti, rol apropiat structurii mele sufleteşti, şi, bineînţeles, rolul-rolurilor, Violetta din "La Traviata" de Verdi, în care m-am "transformat" pe multe scene ale lumii...

Reporter: ... cu mult succes, cum au repetat specialişti sau simpli spectatori din mai toate colţurile lumii, de aţi ajuns să fiţi supranumită "Regina Traviatei". Când v-aţi început cariera internaţională?

Felicia Filip: Evident, după 1989. Până atunci au fost concursuri, pe care le-am câştigat şi de la care m-am întors cu multe contracte, pe care nu le-am putut onora: dosarul meu devenise prea "voluminos" şi mi s-a interzis să mai ies din ţară. De altfel, mi s-a şi spus "Ai câştigat destule concursuri internaţionale, mai stai şi acasă."

Reporter: Cât de grea a fost acea perioadă?

Felicia Filip: Au fost multe încercări. În acele momente, nu ştiai ce va urma, cât va mai dura şi dacă se vor schimba vreodată lucrurile. Acum, consider că toată acea perioadă m-a întărit. Au contat educaţia primită, relaţia cu familia, dar şi influenţa şcolii serioase pe care am făcut-o.

Reporter: V-aţi bazat vreodată pe noroc?

Felicia Filip: N-aş putea defini exact noţiunea de "noroc". Cred că fiecărui om i se oferă într-un moment al vieţii o şansă sau... mai multe. Contează cât eşti de pregătit - uman, profesional şi moral - să o fructifici.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre primul contract în străinătate?

Felicia Filip: Imediat după 1989 a trebuit să reiau legăturile cu cei care îmi oferiseră contractele. Primul angajament a fost cu "La Traviata", în Elveţia, la Opera din Basel. Am iscălit un contract pentru 12 spectacole, care, în urma succesului, au devenit 24, întinse pe 2 stagiuni.

Reporter: Credeţi în destin?

Felicia Filip: Da, astăzi cred cu putere. Fiecărui om îi este hărăzit un destin ideal, de care viaţa îl îndepărtează mai mult sau mai puţin. Atunci când te intersectezi cu acest destin ideal, punctul acela de întâlnire îl reprezintă, cred eu, momentele de fericire. Sunt o răsfăţată a sorţii, pentru că am avut multe astfel de momente, pe scenă sau în viaţa particulară.

Reporter: Sunteţi director general al Operei Comice pentru Copii. Cum este această activitate?

Felicia Filip: Îndrăznesc să spun că este o instituţie-miracol, ca o lumină strălucitoare, pe care o alimentăm cu spectacole şi concerte de calitate. Copiii vin şi revin aici, rămânând ataşaţi de noi. Cu timpul, devin foarte eficienţi voluntari, iar unii se decid chiar să aleagă drumul artei. Gândiţi-vă că anual ne trec pragul cam 70.000 de tineri, care ascultă Mozart, Rossini, Donizetti, vizionează spectacole de balet, de operă, musical, şi, mai recent, de operetă. Stagiunea aceasta, bunăoară, am deschis-o cu un spectacol în premieră, creaţie românească: opera "Münchhausen - Stăpânul minciunilor", de Dan Dediu, prezentată şi în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu". A fost pentru prima oară când această prestigioasă manifestare mondială a inclus un spectacol pentru cei mici. Doresc să subliniez că România este singura ţară din lume care are o Operă Comică pentru Copii. De aici, şi desele noastre invitaţii pe scene de pe patru continente.

Reporter: Mai sunteţi şi prima soprană din România care s-a asociat cu o trupă rock - IRIS. Cum a fost experienţa?

Felicia Filip: Ca şi acum, eram în plină desfăşurare a carierei mele internaţionale. Îmi împărţeam timpul între spectacolele din străinătate, cele de pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, dar şi de pe alte scene de operă şi podiumuri de concert din ţară. Am primit un telefon, de la Mike Godoroja, prin care mi se propunea o colaborare cu formaţia IRIS. Sensibilizată de experienţa lui Monserrat Caballe, care îmi povestise la Londra despre colaborarea cu Freddie Mercury, am acceptat propunerea cu plăcere. Şi a fost un început de bun augur - anul acesta sărbătorim 20 de ani de la prima noastră colaborare, o poveste frumoasă, ce continuă.

Reporter: Cum vi se pare mediul artistic din ţara noastră, comparativ cu cel din străinătate?

Felicia Filip: Sunt asemănări, dar şi diferenţe, nu întotdeauna în defavoarea noastră. Avem o ţară care naşte mereu valori, iar în domeniul meu de activitate aceste valori se impun neîncetat în lume. A fi artist de operă român înseamnă un atu în ochii specialiştilor de pretutindeni.

Reporter: Dar dumnevoastră cum vedeţi România?

Felicia Filip: Ca pe "Grădina Maicii Domnului", aşa cum a definit-o Papa Ioan Paul al II-lea. Există o tendinţă de a vedea numai neîmplinirile, lipsurile - care există, desigur, dar care doar prin noi pot fi remediate. Să învăţăm însă să ne bucurăm şi de atuurile noastre, de realizările noastre, pe care să ne propunem să le înmulţim.

Reporter: Dacă ar fi să vă gândiţi la unul dintre numeroasele premii pe care le-aţi câştigat, care ar fi acela?

Felicia Filip: Cel mai frumos premiu pentru mine este o stare, imaginea aceea în care oamenii pe care îi întâlneşti îţi zâmbesc, doresc să te îmbrăţişeze sau să îţi strângă mâna, să îţi spună ce mult reprezinţi pentru ei. V-aş da un exemplu, o zi de naştere pe care mi-am petrecut-o pe scena Operei, într-un spectacol cu Traviatta. Aplauzele au continuat cu un cor de câteva sute de voci, care mi-a cântat "Mulţi ani trăiască". Şi acum mai simt emoţia de atunci...

Reporter: Cum vă descrieţi publicul?

Felicia Filip: Oglinda noastră. Este compus dintr-o mulţime de ochi, care prin forţa privirii, îţi dăruiesc ţie, punctul de pe scenă, acea energie care te faci să creezi şi să mergi mai departe.

Reporter: Vi s-a acordat cea mai înaltă distincţie primită de un cântăreţ român în activitate, "Comandor al Meritului Cultural". Ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Felicia Filip: Evident, este onorant, este momentul care te face să priveşti pentru o clipă retrospectiv la ce ai realizat până atunci.

Reporter: Sunt diferenţe între artiştii de azi şi cei de acum 20-30 de ani?

Felicia Filip: Şi da, şi nu. Fiecare generaţie are caracteristicile sale, calităţile şi personalităţile sale. Fiecare aduce un plus de cunoaştere, de inteligenţă, de deschidere la nou.

Reporter: Mi-aţi spus că aţi început cariera la şapte ani. Are acest lucru vreo legătură cu cei şapte ani de acasă?

Felicia Filip: În primul rând, cifra 7 are o mare încărcătură cognitivă. Cei şapte ani de acasă contează foarte mult. Ştiinţific, s-a demonstrat că fiinţa umană învaţă lucrurile esenţiale în această perioadă, apoi îmbogăţeşte aceste cunoştinţe, de-a lungul vieţii. Ca să începi studiul unui instrument, îţi trebuie o serie de cunoştinţe de bază. Începi un drum lung, superb, dar anevoios, căruia i te vei dedica toată viaţa.

Reporter: Dacă nu era muzica, ce altă profesie aţi fi îmbrăţişat?

Felicia Filip: Indiferent ce aş fi urmat, aş fi făcut cu aceeaşi dăruire, pentru că aş fi ales doar o profesie care îmi place. Trebuie să-ţi răspunzi la întrebarea "De ce sunt eu aici?".

Reporter: Aveţi mereu ţinute fermecătoare pe scenă, cine se ocupă de ele?

Felicia Filip: Desigur că regizorul şi scenograful din spectacolul respectiv. Dacă este vorba de concerte sau recitaluri, de apariţiile televizate sau în spaţiul public, pe acestea le aleg eu, alături de soţul meu, regizorul Cristian Mihăilescu.

Reporter: Şi dânsul este un "greu" al scenei lirice, omul care a condus două teatre - cele din Constanţa şi Braşov. Lumea vă admiră şi pentru că formaţi un cuplu atât de distins, de valoros pentru noi, cei tineri. Apropo, ce sfaturi ne transmiteţi?

Felicia Filip: Sugerez o neîncetată autoevaluare, un sincer autocontrol şi o deschidere spre echilibru, frumos şi iubire. Iubirea rămâne sentimentul suprem - vorba aceea, "Dumnezeu ne-a dat iubirea ca o consolare că ne-a făcut muritori".

Reporter: Nici că se putea un final mai bun pentru interviu - vă mulţumesc pentru timpul acordat!