Regula de aur şi legitimitatea democratică

"Regula de aur", consacrată de aşa numitul "pact fiscal" semnat la Bruxelles pe 2 martie, cu ocazia Consiliului european de primăvară, de 25 din cele 27 de state membre (Marea Britanie şi Cehia au refuzat să se asocieze), presupune mecanisme care să permită revenirea treptată la echilibrul bugetar în Europa. Acest nou acord european ar trebui să consolideze disciplina fiscală în cadrul Uniunii şi să liniştească "pieţele".

Dar, dacă 24 din cele 25 de state vor folosi calea parlamentară a ratificării acordului, în Irlanda, după câteva săptămâni de ezitare, prim-ministrul Enda Kenny a anunţat, cu doar două zile înaintea Consiliului european de primăvară, că ţara sa va organiza un referendum pentru adoptarea Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare. Şi, cum irlandezii sunt obişnuiţi să spună frecvent "nu" tratatelor europene (cum au făcut cu tratatele de la Nisa în 2001 sau de la Lisabona în 2008), referendumul irlandez creează deja tensiune. Însă, chiar şi în cazul în care irlandezii vor respinge noul text, aceasta nu va împiedica aplicarea sa în alte state membre. Căci sunt suficiente doar doisprezece ratificări pentru intrarea sa în vigoare în 2013. Doar că semnalul politic transmis în restul Europei poate avea efecte spectaculoase.

Ideea regulii de aur îşi are originea în Germania, unde conceptul există încă din 1949. Exprimând un complex legat de consecinţele economice, dar şi politice ale inflaţiei provocate de criza din 1929, regula de aur urmăreşte să ţină bugetele în echilibru. Însă abia odată cu revizuirea din 2009 a Constituţiei germane aceasta a fost consacrată prin limitarea deficitului guvernului federal la 0,35% din PIB din 2016 şi instituirea unui buget echilibrat la nivelul landurilor din 2020.

Deşi ideea "regulii de aur" pare seducătoare pentru unii, chiar şi înainte ca referendumul irlandez să aibă loc, imaginea "pactului fiscal" ca singura soluţie pentru Europa nu pare să facă prea mulţi adepţi. Şi, de aceea, "apărarea" se organizează. După magazinul german Der Spigel, pentru că sâmbătă François Hollande, candidatul socialist francez cotat cu prima şansă la alegerile prezidenţiale din 22 aprilie, a anunţat că dacă va fi ales preşedinte va renegocia "pactul fiscal", şefii de guvern german, italian şi spaniol Angela Merkel, Mario Monti şi Mariano Rajoy s-ar fi angajat verbal să-l boicoteze. Şi chiar dacă consilierii Angelei Merkel au dezminţit zvonul, mitul unei Europe conservatoare opuse popoarelor, facilitat de acordurile interguvernamentale, a fost reconfirmat.

Dacă data referendumului irlandez nu este încă cunoscută (potrivit presei irlandeze, acesta ar putea fi organizat în mai sau iunie), campania şi dezbaterile din jurul său au început deja de luni de zile. Şi asta pentru că, deşi Curtea Supremă de Justiţie irlandeză a decis într-o hotărâre din 1987 că niciun organ de stat, inclusiv Parlamentul, nu-şi poate abandona sau limita competenţele atribuite prin Constituţie fără a organiza un referendum, în privinţa "regulii de aur" a existat şi opţiunea adoptării parlamentare. Totul pornea de la ideea că Tratatul de la Maastricht, care fusese adoptat în Irlanda prin referendum, prevedea deja reguli stricte privind deficitul şi datoria. Ori, din acest punct de vedere, noul tratat nu ar fi adus modificări. Ideea nu a mai putut fi susţinută însă din momentul în care Angela Merkel a anunţat că normele care reglementează deficitul şi datoria publică a unei ţări nu vor mai putea fi stabilite de către parlamentele naţionale.

Şi atunci cine va asigura legitimitatea democratică a proceselor economice şi fiscale decise la Bruxelles? Tocmai de aceea, alegerile prezidenţiale franceze şi referendumul irlandez, deşi nu pot opri în sine adoptarea "pactului fiscal", vor antrena, în cazul unei victorii a lui Hollande în Franţa şi a "nu-ului" în Irlanda, o reexaminare a deciziilor în acord cu cetăţenii. Dar cu ce riscuri?