Religia crizei

Putem privi criza mondială ca pe un fel de criză religioasă care se încadrează în tendinţele milenariste care domină tranziţia între al doilea şi al treilea mileniu al erei noastre. O tendinţă milenaristă sublimată în frică economică, dar nu mai puţin iraţională decât cea religioasă. Cum iraţionale sunt şi reacţiile "pieţei" în faţa crizei datoriilor suverane ale statelor, căutarea cu orice preţ a profitului chiar dacă aceasta generează şi mai multă incertitudine, credinţa traderilor în supremaţia sistemului financiar în raport cu economia reală productivă sau reacţia politicienilor care psalmodiază.

Dar de multe ori cele două faţete ale crizei - atât cea religioasă, cât şi cea economică - se întrepătrund, cum se întâmplă la extremiştii Tea Party din America care văd în preşedintele Obama, Anticristul, iar lupta împotriva sa, "salvarea lumii". Nu e deloc de mirare că imaginea sfârşitului lumii a invadat mass-media. Dar când, în cursul unui talk-show al BBC-ului, un canal de televiziune serios, în 5 octombrie, Robert Shapiro, consilier al FMI, dar şi fost consilier al preşedinţilor Clinton şi Obama, a făcut declaraţii apocaliptice, prin care anunţă prăbuşirea sistemului bancar mondial în câteva săptămâni dacă politicienii nu vor interveni, "prorocirea" trece dincolo de faptul divers. Invitat la populara emisiune de ştiri Newsnight avându-l ca amfitrion pe Jeremy Paxman, Robert Shapiro, vorbind de la Washington cu figura senină a unui predicator sigur pe "revelaţiile" sale, a dat un verdict care l-a făcut pe moderator să se întrebe dacă nu trăim vremuri apocaliptice. Iar invitaţii din studio au continuat pe aceeaşi linie, chiar dacă nu cu acelaşi dramatism.

Semnificaţia simbolică a banului în societatea contemporană - devenit o religie în sine, dincolo de orice ideologie - ne poate "ajuta" să integrăm diferitele crize, de la cea a subprime-lor la cele ce au urmat, ca pe o mare criză religioasă. Şi atunci, o criză simultană a dolarului şi a euro pot fi "citite" ca o criză a "civilizaţiei", ca un sfârşit al timpurilor moderne, al Americii şi Europei totodată. Obsesia "sfârşitului lumii" de acum un secol care îl făcea pe Oswald Spengler să anunţe Declinul Occidentului revine. Cu atât mai mult cu cât în acelaşi timp se intersectează o multitudine de crize, de la criza alimentară, consecinţă a creşterii populaţiei globale care a produs deja contextul favorabil revoluţiilor arabe, la criza ecologică, care a luat o nouă formă odată cu catastrofa de la Fukushima; de la criza societăţii postindustriale, indusă de revoluţia informatică şi consecinţele sale, la criza democraţiei clasice aflate sub asediul democraţiei participative; de la criza ideologiilor, incapabile să mai mobilizeze grupurile sociale şi să "explice" inegalităţile crescânde, la criza ştiinţei, privită ca o simplă ipoteză. Ori, în fazele de declin ale "civilizaţiei", atunci când credinţa devine superstiţie agresivă, critica este dacă nu interzisă, oricum exilată, iar "clerul" cel mai "convins" preia conducerea. Ori, astăzi, fanaticii şi iluminaţii de tot felul sunt peste tot şi predică la unison "sfârşitul lumii".

Am mai analizat în aceste pagini actualele programe de austeritate ca parte a unei viziuni protestante despre lume. Întreaga retorică a discursului politic privind "criza" trimite la solemnitatea religioasă a protestantismului militant care pledează pentru valorile "modestiei" burgheze împotriva "luxului" aristocraţiei. Putem merge şi mai departe şi putem privi sacrificiile umane contemporane dintr-un unghi antropologic, cum propunea într-o conferinţă recentă antropologul francez Patrick Viveret, ca parte a unui ritual religios de a îmbuna "zeul". Dar există şi riscuri ale acestui mimetism religios. Căci greenwashing - aşa zisele politici prietenoase faţă de mediu ale companiilor - sau comerţul cu emisiile de carbon permit să se polueze în continuare în schimbul de investiţii financiare, pot fi comparate cu traficul de indulgenţe care a dus la Marea schismă a catolicismului şi apariţia protestantismului.

Dacă privim doar pe termen scurt, situaţia actuală poate părea fără ieşire, dar cu o viziune pe termen lung unii pot vedea în criza hypercapitalismului contemporan doar o etapă în transformarea credinţelor şi instituţiilor în funcţie de evoluţia societăţii, însă în niciun caz un "sfârşitul lumii". Pentru aceasta, însă, criza trebuie analizată raţional, cu instrumentele ştiinţei. Iar politicienii actuali, de toate culorile şi de pe toate continentele, nu par capabili să se elibereze de influenţa paradigmei religioase.