Renunţarea la suprataxarea contractelor cu normă redusă sau revenirea la normalitate

. Prima măsură de acest gen a fost adoptată în vara anului 2017, când legiuitorul a decis taxarea veniturilor din astfel de contracte cel puţin la nivelul salariului minim pe economie, producând efecte absurde precum reţinerea unei sume de contribuţii mai mari decât suma netă de încasat (salariu net zero sau negativ). "Revoluţia fiscală" ulterioară (transferul contribuţiilor de la angajator la angajat şi majorarea salariului minim) a agravat situaţia, punând presiune şi mai mare pe angajatori, aceştia fiind, implicit, chemaţi să regleze aceste situaţii absurde prin acoperirea diferenţei.

Legea care prevede renunţarea la supraimpozitarea contractelor part-time a fost adoptată de Parlament şi, după promulgarea de către preşedintele României şi publicarea în Monitorul Oficial, măsurile ar trebui să intre în vigoare la începutul anului viitor.

Practic, noua lege abrogă articolele din Codul Fiscal care prevăd că, din veniturile obţinute în baza unui contract part-time, contribuţia la sănătate şi cea de asigurări sociale trebuie reţinute la nivelul salariului minim pe economie, dacă suma obţinută în baza contractului cu normă redusă este mai mică. În aceste condiţii, se va reveni la forma anterioară, respectiv la impunerea de contribuţii la venitul brut efectiv obţinut de angajat şi nu la un venit superior.

Suprataxarea contractelor part-time a fost prezentată, la momentul introducerii, ca fiind o măsură de combatere a evaziunii fiscale şi a muncii la negru. Susţinătorii acestei măsuri argumentau că unii angajatori ar practica această formă de salarizare pe contracte part-time pentru a-şi diminua sarcina fiscală cu angajaţii. Mediul de afaceri a reacţionat la unison, reclamând faptul că se porneşte de la prezumţia de vinovăţie în cazul tuturor celor care utilizează această formă contractuală, în loc ca autorităţile de control să identifice angajatorii care încalcă legislaţia şi să regleze punctual astfel de comportamente.

La începutul anului 2018 au fost înregistrate numeroase cazuri în care angajaţii au fost puşi în situaţia de a nu acoperi din venitul brut plata contribuţiilor sociale. Spre exemplu, la nivelul salariului minim pe economie de 1.900 de lei, valabil în 2018, suma datorată la sănătate şi pensie ajungea la 665 de lei, indiferent de durata programului de lucru (două, patru sau şase ore) şi era în întregime în sarcina angajatului. La un salariu brut minim pe economie pentru două ore, de 475 de lei, angajatul trebuia să vină de acasă cu diferenţa şi să şi muncească între timp. Şi au fost numeroase exemple practice absurde reclamate la acel moment. Reglarea s-a realizat prin preluarea de către angajator a sarcinii suplimentare, astfel încât salariaţii să nu fie afectaţi, însă şi această măsură a fost inechitabilă, pentru că presupunea ca angajatorii să înregistreze costuri echivalente pentru un program întreg, dar pentru o contraprestaţie parţială.

În concluzie, eliminarea acestei anomalii nu poate fi decât benefică pentru mediul de afaceri şi pentru categoriile profesionale care se pretează la plata pe contract de muncă part-time. Utilizarea contractelor cu timp parţial reprezintă nu doar o necesitate a angajatorilor, ci şi preferinţa tot mai frecventă a angajaţilor. A prezuma că utilizarea contractului cu timp parţial este doar un mod de a diminua sarcina fiscală nu este doar principial nedrept, ci presupune şi ignorarea actualităţii economice, precum şi perspectivele din piaţa muncii.

Presiunea pe flexibilizare şi libertate de alegere a modului şi timpului de lucru nu trebuie să reprezinte doar o provocare pentru angajatori, ci şi o preocupare activă pentru autorităţile competente, care ar trebui să creeze cadrul optim pentru a răspunde acestei stări de fapt. Şi dacă o astfel de preocupare nu este pe lista de priorităţi imediate, atunci e imperios necesar măcar să nu se amplifice presiunea prin măsuri care pun în dificultate atragerea şi retenţia forţei de muncă şi aşa precară.

Prin urmare, este de apreciat faptul că această măsură a fost eliminată, dar eforturile în această direcţie nu trebuie să se oprească aici. Este nevoie de un complex de măsuri coerente în mai multe zone de reglementare cu impact în piaţa muncii, care pot avea un efect pozitiv în lanţ atât în economie, cât şi în societate per ansamblu.