Richelieu and Mazarin S.A.

Cînd am susţinut că societatea românească în care trăim astăzi şi în care ne pregătim să trăim mîine este una ce ţine de feudalismul timpuriu, unii au crezut, poate, că exagerez, de dragul efectului jurnalistic. Nici vorbă! Ca să nu-l părăsim pe Veblen, să amintim că el îşi intitulează analiza asupra clasei de lux, "un studiu economic al instituţiilor". Ei bine, această abordare surprinde, cu mare acurateţe, natura lumii în care ne mişcăm şi trăim. Iau ca exemplu instituţia "impozitului". În lumea feudală, impozitul este parte a contractului social, dintre suveran şi supuşi, care le permite celor ce au autoritatea şi răspunderile guvernării să preleve cote din veniturile populaţiei pentru a acoperi costurile maşinăriei de guvernare. În principal, ale formării şi întreţinerii unei armate, capabilă să ducă războaiele considerate "necesare", "inevitabile" sau doar "oportune", de către suveran. În feudalismul dezvoltat, privilegiul acesta a fost luat ramurii executive şi trecut sub autoritatea Parlamentului, tocmai pentru a împiedica abuzul suveranului sau al celor ce administrau sub autoritatea lui, a guvernului, deci! La fel se întîmplă şi în democraţiile dezvoltate. În Statele Unite, Preşedintele poa-te hotărî acţiuni militare de amploarea celor din Irak şi Afganistan, să spunem, dar banii pentru cheltuială nu-i are niciodată în visterie, la îndemînă. Cel care hotărăşte obţinerea lor, din impozite, evident, este Congresul!! Oliver Cromwell a făcut un adevărat război pentru a aşeza lucrurile la locul lor, nu a ezitat să-l scurteze de cap pe regele Charles I şi să reformeze din temelii, atît instituţia numită Parlament, cît şi raporturile sale cu Suveranul. La noi, patru sute şi mai bine de ani mai tîrziu, Guvernul este cel care face şi desface totul în materie de impozite, după cum îl duce capul în materie; le inventează, le instituie, le schimbă, le măreşte şi nu le micşorează niciodată, după bunul plac şi după cît de mari sunt datoriile pe care le-a făcut, fără a fi cerut nimănui voie. Parlamentul este somat, pur şi simplu, să le aprobe, fără să crîcnească. Cu alte cuvinte, patru sute şi ceva de ani mai tîrziu, noi suntem cam acolo pe unde era Anglia înainte de răscoala celui care avea să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei!!! Las la o parte faptul că astăzi, la noi, prelevarea bugetară nu răs-punde cîtuşi de puţin unor nevoi atît de stringente şi hotărîtoare, cum ar fi războaiele. La noi, impozitele se strîng pentru că maşinăria guvernării este o uriaşă hazna fără fund, din care se hrănesc averile celor ce acced la privilegiul guvernării, precum şi clientela lor politică. Amenajarea şi ameliorarea condiţiilor din spaţiul/domeniul public sunt cerinţe care, la noi, vor trebui să mai aştepte alte cîteva secole pentru a fi impuse, eventual, de niscai răscoale populare, conduse de cine ştie ce "luminaţi baroni locali". Dacă nu vă vine a crede, luaţi aminte la ce ne spune, cu aerul său plezirist, care-i şade atît de bine unui ministru de finanţe, domnul Vlădescu. El ne-a anunţat, zilele trecute, că trebuie să cam uităm de aici înainte, vreo cîteva decenii, "investiţiile guvernamentale". Ele sunt un capitol care nu mai încape în bugetul făcut de dumnealui, ori de urmaşii săi. Nu mai e de unde! Păi, pentru pensii ...nu e de unde; pentru salarii la stat... nu mai e de unde; pentru investiţii în ameliorarea şi dezvoltarea infrastructurilor publice... nu mai e de unde; pentru învăţămînt... nu mai e de unde; pentru servicii de sănătate... nu mai e de unde, iar pentru armată, nici atît. Nu mai e de unde.. nici pentru proiectele europene de dezvoltare, cu cofinanţare; nu mai e de unde... pentru construcţia de autostrăzi, nu mai e de unde... pentru aducerea căilor ferate din secolul 18 măcar în 20; nu mai e de unde.. pentru flote comerciale; nu mai e de unde... pentru avioane; nu mai e de unde... pentru curăţirea apelor şi amenajarea cursurilor; nu mai e de unde... pentru construcţii publice; nu mai e de unde... pentru mai nimic din ceea ce înseamnă pentru noi, plătitorii de impozite, "beneficiile guvernării". Întrebarea inevitabilă este: ce fel de contract social este acela în care o parte are toate obligaţiile, inclusiv cea de a ceda o mare parte a veniturilor către guvernare şi instituţiile sale, iar de cealaltă parte nu mai există nici măcar efortul de a mima că s-ar întreprinde ceva în folosul comunităţilor şi al cetăţenilor care formează România? Şi atunci ce să facem, să renunţăm la guvernare, pur şi simplu? Deşi imposibilă, soluţia aceasta i-a trecut prin cap chiar Primului Ministru, domnul Boc. Domnia sa nu mai vrea să decidă Guvernul ce lucrări publice mai continuă şi care vor fi oprite! Ar vrea să plătească, din banii noştri, desigur, nişte "înţelepţi" străini care să hotărască ei acest lucru. De ce nu şi altele? Iar, dacă tot o luăm pe calea aceasta, de ce nu facem lucrurile ca lumea, pînă la capăt! Adică, anunţăm că guvernarea din România este de închiriat, de luat în arendă, de luat sub franciză, în contract de management sau cum mai vreţi dumneavoas-tră să numiţi aranjamentul acesta, şi să o dăm pe mîna unei echipe de marţieni, venusieni, reptilieni sau orice alţi locuitori ai planetelor apropiate, cu care putem intra în contact şi aranja afacerea, în cele din urmă. Ideea aceasta nu este cîtuşi de puţin nouă, evident. Ea ţine tot de feudalism şi a fost experimentată cu succes; vezi luarea în arendă a guvernării, în Franţa, de către firmele "Richelieu and Mazarin S.A.", ori decizia lui Henric al VIII-lea de a prelua pe "persoană fizică" conducerea Bisericii Catolice pe cuprinsul regatului său!

La urma urmei, nici nu trebuie să ne speriem prea tare. Feudalismul poate fi chiar vesel şi interesant! Depinde, doar, de unde îl priveşti!