România Paradis

Prin Occident rulează un film straniu, "Africa Paradis". Se făcea că pe la 2050, Africa, devenită o comunitate federativă de state cu o dezvoltare economică durabilă, era fericită, iar Europa, unde proiectul Uniunii Europene fusese abandonat, căzuse din nou în sărăcie şi devenise teatrul unor confruntări nesfârşite. Cam didactic, filmul are o morală clară: nu lăsaţi şansa să se spulbere. Construcţia europeană a fost o şansă unică, irepetabilă, iar alternativa e doar căderea într-un trecut prea repede uitat. Dacă în cazul Europei lucrurile par simple, pentru România parabola pune probleme suplimentare. Căci integrarea europeană nu poate înlocui inovaţia internă, iar Europa nu se poate substitui României. Noul context poate la fel de bine facilita reevaluarea substructurilor şi acomodarea acestora la cadrul de referinţă, sau eşecul întregului experiment. Ori, pentru ca România să depăşească starea de confuzie în care a plonjat, e nevoie de un reper. Paradisul românesc nu are nevoie nici de falsa linişte iliesciană, dar nici de bizantinismul actual. Ceea ce lipseşte României este un sistem politic stabil, fără a fi îngheţat, consolidat pe un fundament social previzibil, dar blocat, şi deschis către cetăţeni, fără a cădea în pericolul anarhiei: într-un cuvânt, moderaţia.

Pe plan intern, fluctuaţiile politice din ultimii ani au pus în discuţie acordul politic postdecembrist. Pentru ca instituţiile să poată funcţiona, sistemul de înţelegeri formale şi informale care a stat la baza tranziţiei se cere renegociat. În 1990-1991, atât contractul formal, Constituţia, cât şi cel informal, reprezentarea, au fost stabilite de actori politici cu legitimitate îndoielnică. Sistemul născut pe această bază nu funcţionează. Blocajul său maladiv va sfârşi prin a afecta totul.

De fapt, integrarea a schimbat doar superficial datele problemei. Reforma rămâne de făcut. Criză după criză, prăpastia se adânceşte din ce în ce mai mult. Politicienii au ocupat scena, au propus regulile jocului, au controlat resursele. Dar, când lucrurile au luat-o razna, nu mai ştiau ce să facă. Nu creaseră niciun scenariu alternativ. Integrarea păruse un reper suficient. Acum, însinguraţi, aceştia nu mai sunt capabili să intervină. Declinul nu pare să poată fi stopat. Pentru a justifica rolul predominant pe care şi l-au asumat, au promovat ideea că poporul nu e pregătit să se implice. Dar, de ce nu ar fi invers: poporul să fie pregătit, iar politicienii nu. Doar când a fost confruntat cu un Parlament ostil şi izolat instituţional, Traian Băsescu a redescoperit suveranitatea poporului şi a jucat cartea referendumului.

Acum, că tendinţa oligarhică a unei clase politice autosuficiente a facilitat resurecţia extremismului fundamentalist, decorul de mucava al democraţiei româneşti s-a depreciat. Recursul la popor a devenit urgent, dar timp de două decenii niciun efort nu a fost realizat pentru a opri derapajul. Din contră. Prăbuşirea la cote de alarmă a participării la alegerile parlamentare şi prezidenţiale transmitea avertismente serioase. Partidele, orbite de luptele interne le-au auzit, dar nu le-au înţeles. Când cetăţenii nu mai participă la vot pentru că nu prea au de ales, democraţia intră în criză.

Pentru România, porţile paradisului se vor deschide atunci când formula consensului democratic va deveni o regulă atât în politică, cât şi în economie sau societate. Până atunci, criza se va adânci, iar războiul politic intern va continua în forme din ce în ce mai dure. Urmează încă doi ani şi jumătate de confruntări electorale. Dar, măcar la sfârşit, în 2010, după alegerile europene, România ar putea ajunge la liman. Condiţia minimală, dar esenţială, a ieşirii din criza prelungită depinde de capacitatea de a crea consensul.