Să reparăm ce mai e de reparat

Supărat pe mine că i-am stricat "lopăţica" democraţiei directe, Make a trecut la "represalii masive" şi mi-a făcut zob "găletuşa" democraţiei reprezentative pe care tocmai anunţasem public că voi să o repar; să avem cu ce ne mai juca şi mîine. Nu i-a trebuit decît un banal silogism de modus tolens (P-Q; non-Q, deci non-P) ca să mă lase fără obiectul muncii: democraţia implică (se defineşte prin, este identică cu) faptul că poporul conduce; în sistemul de guvernare numit "democraţie reprezentativă" nu poporul conduce, ci nişte reprezentanţi, după cum spune chiar termenul, deci sistemul numit "democraţie reprezentativă" nu este democraţie! Chapeau bas!

Acum, după ce am aruncat la coş maculatura ultimilor două sute de ani de teorie politică, unde s-au bătut cîmpii pe seama unei democraţii care nu este democraţie, să vedem ce ne mai rămîne de făcut! O soluţie de împăcare (cu Make, desigur, că de teorie, cui îi mai pasă, astăzi!) ar fi să caracterizăm sistemele de guvernare după criterii ceva mai precise, care spun ceva cu miez despre cum sunt structurate şi după care legi funcţionează ele. Pentru simplificare, propun "triunghiul de aur" cu vîrfurile ABC: Autoritarism, grad de concentrare al puterii executive-legislative-judecătoreşti şi capacitatea (eficienţa) mecanismelor de control reciproc; Balanţa participare/excludere socială în raport cu mecanismul care legitimează puterea de guvernare şi controlează exerciţiul ei; Conduită/rezultanta guvernării faţă cu Drepturile şi libertăţile fundamentale ale Omului/cetăţenilor. De dragul aceleiaşi necesare simplificări, stabilim că vîrfurile/criteriile au două valori "de spin", plus şi minus. Putem caracteriza, astfel, destul de nuanţat, societăţile în mijlocul cărora trăim. Rezultă opt categorii, dintre care două "pure", tipurile ABC şi abc, plus alte şase, la care două cîte două, criteriile/vîrfurile sunt de acelaşi spin (ABc,AbC,aBC, abC, aBc, Abc). Pentru a evita orice contagiune ideologică vom numi sistemele din categoria cu majusculă dominantă tip "Atena", iar pe celelalte de tip "Marte". Vă las dumneavoastră plăcerea să luaţi aceşti "ochelari" noi şi vă uitaţi puţin prin jur, la lumea guvernării, să descoperiţi cît este de diferită faţă de ceea ce vă spun sosurile ideologice curente, interesate de orice, mai puţin de acurateţea cu care vedeţi dumneavoastră realitatea!

Pînă una, alta, vă invit la o preumblare cu teoria, prin România, să vedem cum arată şi unde stăm din punctul de vedere al guvernării. Dacă citeşti Constituţia, cu mici retuşuri, decizia e simplă: avem un sistem de tip ABC. Nu mai este nimic de reparat! Aşa am zice şi noi, doar că realitatea ţipă, ca din gură de şarpe, că într-un fel e vopsit afară gardul şi altminteri, înlăuntru, leopardul! Să le luăm deci, un pic, la bani mărunţi.

În punctul critic A, deşi a realizat separaţia puterilor în stat, Constituţia, şi mai ales practica activităţii instituţionale, pe axa principală Executiv-Legislativ-Putere Judecătorească, merge ca un motor cu trei cilindri în doi timpi, căruia i-a schimbat cineva ordinea aprinderii: se zguduie maşinăria din toţi ţîţînii, iar de pornit, mai mult se opreşte! Executivul nu mai poate fi oprit de nimeni din abuzul dezastruos al legiferării prin portiţa ordonanţelor de urgenţă, prăpastia dintre obiective declarate şi obiective real urmărite/atinse este mereu mai largă decît oceanele care separă continente, cît despre răspunderea pentru rezultatele guvernării, ea este quasi inexistentă; Legislativul e de capul lui şi nu dă socoteală nimănui, nici cînd vine vorba despre cîţi bani cheltuie ca să existe/funcţioneze, nici cînd este vorba despre regulile de funcţionare, nici în privinţa rezultatelor-consecinţelor sociale ale activităţii sale de legiferare, iar pentru a nu-i lipsi tichia de mărgăritar a schimbat alandala sensul termenului de legiferare, de la evaluare şi aprobare a legislaţiei, la total impropriul şi detrimentalul, "noi facem legile", adică fiecare deputat/senator este un izvoditor de legi în ţara românească, dacă aşa vrea muşchii lui! Cu greu poate cineva măsura costurile sociale ale perpetuării acestei aberaţii dar, dintre toate, cel mai ridicat este dispreţul aproape generalizat pentru lege, care domină societatea! Nici raporturile dintre puterile executivă şi legislativă, pe de o parte, şi cea judecătorească, pe de altă parte, nu sunt puse "pe rulmenţi", ca dovadă, pe de o parte, piedicile puse în calea justiţiei de aşa zisa imunitate a aleşilor poporului, modul în care "funcţia bate justiţia, dacă ai spate suficient de tare", iar pe altă parte, concubinajul neconstituţional DNA-SRI, sau aroganţa justiţiară de a cerceta, sub incidenţa definiţiei penale a abuzului în serviciu, modul în care Executivul a elaborat decizii sau Senatul a ajuns să voteze. Cînd vine vorba despre controlul reciproc al puterilor, din inventar lipsesc unelte esenţiale, cum ar fi atributul ghilotină, excepţional, dar necesar, al dizolvării legislativului, prin autoritatea executivă (a Preşedintelui ar fi fost necesar în modelul nostru constituţional); responsabilitatea controalelor de coerenţă legislativă şi de constituţionalitate pentru legislaţia propusă, indiferent de iniţiator, ca să nu mai vorbim despre poziţionările defectuoase ale celor trei instituţii ale puterii executive, Preşedinte, Guvern, CSAT, ori despre atît de neinspirata metaforă cu care a fost împodobit textul constituţional prin care se proclamă o aşa zisă funcţie de mediere a Preşedintelui între puterile statului şi respectiv între ele şi societate!!! Se sparie gîndul!

A mare sau a mic?

Pentru mine, diagnosticul este a mic întrucît, atît textul constituţional, cît mai ales practica de guvernare probează găuri largi şi nefaste în organizarea instituţiilor fundamentale ale sistemului şi a relaţiilor dintre ele, plus o voinţă aproape indestructibilă a guvernanţilor de a călca mereu alături cu bunul simţ, cu norma acceptată, cu sensul natural al interpretării textului, astfel încît actuala formulă constituţională a devenit nesustenabilă, dacă nu cumva grav detrimentală pentru societatea României.

În punctul B, hiba principală a sistemului nostru este lipsa căilor sigure, rapide şi eficace de control asupra exercitării guvernării. La nivel instituţional, controlul se realizează doar de mîntuială, ori rezultatele sale rămîn irelevante pentru dinamica realităţii, cum este cazul celei mai mari părţi a activităţii Curţii de Conturi, Curţii constituţionale, Consiliului Legislativ, comisiilor de control ale Parlamentului etc. Cît despre buclele de auto-control, nici una dintre instituţiile fundamentale ale guvernării nu dă semne că ar înţelege ce sunt, cum funcţionează şi care ar fi rolul acestora, necum să ia măsuri pentru punerea lor în funcţiune. Într-o societate în care oamenii învaţă din ce în ce mai puţin, nu este de mirare că celor ce guvernează nu le trece prin cap că şi instituţiile ar putea, mai mult, ar fi obligate, să înveţe, pe parcursul existenţei lor. Încă şi mai rău stăm cu capacitatea de control de care dispune cetăţeanul, individual, ori organizat într-un fel sau altul. Această disfuncţionalitate nu este specifică României dar, la noi, efectele ei negative sunt multiplicate de celelalte dereglări din punctele critice ale sistemului. Consecinţa, ne mai rămîne doar protestul în stradă. Ca rezultat, această funcţie esenţială pentru orice sistem de guvernare este practic inexistentă, nu se poate exprima social şi nu poate influenţa corector, oportun, exerciţiul mandatului de guvernare. Chiar şi la nivelul înţelegerii rosturilor acestei dimensiuni, la noi domină încă componenta punitivă, adică cea mai costisitoare pentru societate, pe termen lung, şi cea mai puţin mulţumitoare.

B mare sau b mic?

În sfîrşit, în punctul C, imaginea realităţii nu diferă prea mult de tablourile anterioare. Textul e una, realitatea este foarte departe de prevederile sale! Încălcarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului în România reprezintă "sportul" preferat al tuturor instituţiilor dotate cu autoritate, de la Preşedinte, la Parlament şi Guvern, iar de la ei, la armatele de "miliţieni" puse în cîrca cetăţeanului, pe care le sporim de la an de an, terminînd cu ultimul "şef de ghişeu" al oricărei instituţii publice sau private. De la textele fundamentale ale Justiţiei şi practicile ei judiciare, pînă la cultura organizaţională care domină guvernarea şi administraţia publică, în realitate, oricare şi fiecare cetăţean al României nu este decît un alt călător în drum spre Castel.

C mare sau c mic?

Oricum ai privi lucrurile, în acest moment nu avem un triunghi cu două vîrfuri de spin pozitiv. Cu ceva efort, politic şi de organizare, am putea, în această generaţie, să pozitivăm vîrful A. Minimum de efort la punctul de pornire: o altă construcţie constituţională care să încorporeze regulile fundamentale de optim pentru exerciţiul guvernării.

Cu o schimbare radicală a perspectivei sociale asupra spiritului civic, a societăţii civile, a spaţiului public şi a responsabilităţilor cetăţeneşti, cu cel puţin o generaţie educată începînd de la vîrsta mică în sensul internalizării valorilor exprimate prin Drepturile şi Libertăţile Fundamentale, ca unealtă primară a organizării relaţiilor sociale proprii, de la cele mai simple şi directe, familie, şcoală, spaţiu public etc. am putea să vedem o Românie schimbată, în bine.

La urma urmei, două generaţii nici nu este atît mult! Întrebarea este: suntem capabili, ca entitate colectivă, de un efort stabil orientat pe scop, eficient şi susţinut pe această durată? Alţii au găsit puterea să construiască şi să reconstruiască valori umane, ştiinţă, tehnologie, state, imperii sau catedrale timp de sute de ani. Cu ei ne comparăm şi suntem şi astăzi în competiţie; fie că ne place sau nu!