Satul românesc nu intră în Uniunea Europeană

Aproape jumătate din România trăieşte la sat. Aproape jumătate din forţa de muncă din ţară este ocupată în activităţi agricole, dar produce mai puţin de un sfert din produsul intern brut şi mai puţin de o cincime din valoarea adăugată.

Ţăranii sunt, totodată, cei mai săraci dintre români. În rural, salariile sunt mai mici, iar pensiile sunt infime. În rural, cabinetele medicale şi policlinicile au mai puţini medici şi mai puţine medicamente decît cele din urban - care nici ele nu o duc prea bine - Salvarea ajunge mai greu, controlul veterinar se face pe apucate, poluarea este trecută cu vederea. În rural, şcolile nu oferă decît învăţămînt general obligatoriu, profesorii şi învăţătorii sunt mai puţin pregătiţi, instruirea are criterii de performanţă mai scăzute, bibliotecile au rafturile mai mult goale şi doar un procent infim de tineri (mai puţin de 5%) ajunge pe băncile universităţii. În rural nu există ATM-uri, oamenii nu au carduri şi nici conturi bancare, creditele sunt aproape inexistente, iar cînd sunt, sunt mai scumpe, asigurări nu se fac, ziarele nu ajung, revistele trebuie cumpărate de la oraş, iar transportul în comun este, în ciuda iniţiativei private, deficitar.

Populaţia din rural beneficiază de mai puţine utilităţi decît cea din urban. Canalizare, practic, nu există. Mai puţin de 10% din locuinţele din rural dispun de baie. Apa curentă este o raritate şi extinderea ei se loveşte de lipsa banilor în buzunarul populaţiei. Gazul metan ar fi, poate, disponibil, în multe din localităţile care acum nu îl au, dar populaţia este prea săracă pentru a-şi permite să-l plătească. Majoritatea locuinţelor din rural sunt încălzite cu lemne care, la rîndul lor, nu sunt plătite, pentru că sunt furate din pădurile statului sau chiar din cele particulare. În rural nu există străzi, ci uliţe. Drumurile sunt mai proaste decît în urban - unde, oricum, nu sunt grozave - iar natura este stăpînă şi nu stăpînită. În rural au loc inundaţiile, alunecările de teren şi, în general, cea mai mare parte a catastrofelor naturale care sunt apoi prezentate, la televizor, populaţiei urbane, aflată la adăpost.

Din lipsă de bani, ruralul consumă mult mai puţin decît urbanul. Cam jumătate din consumul unei gospodării medii din rural este asigurat de auto-subzistenţă. Asta înseamnă animalele crescute în curte sau pe şanţul căii ferate şi legumele cultivate în grădina din spatele casei. Pentru că are mai puţini bani, ruralul se dotează mai puţin cu televizoare, maşini de spălat, aspiratoare, frigidere şi alte obiecte de uz casnic. Sunt mai puţine automobile şi mai puţine camioane, dar mai mulţi cai, căruţe şi biciclete.

Nu în ultimul rînd, ruralul se deosebeşte de urban prin faptul că votează cu prioritate PSD. Are toate motivele să o facă. Dacă există o politică socială şi economică fermă a partidului de guvernămînt, care să nu fie impusă de necesităţile integrării europene, aceasta este sponsorizarea ruralului. De-a lungul celor peste 10 ani de guvernare, PSD a subvenţionat, consecvent, ruralul. A dat pămînt ţăranilor. A dat cupoane de privatizare lucrătorilor industriali din rural. A dat subvenţii pe terenul agricol. A scutit gospodăriile ţărăneşti de impozitele pe proprietate. A acordat pensii pentru agricultori şi apoi le-a mărit continuu. A subvenţionat producţia agricolă, atît pentru marile gospodării şi asociaţii, cît şi pentru micile gospodării. A acordat nenumărate ajutoare sociale. În economia gospodăriilor ţărăneşti, ponderea ajutoarelor sociale în veniturile în bani ale gospodăriei o egalează - iar pentru gospodăriile sărace, o depăşeşte - pe cea a veniturilor băneşti provenite din alte surse, cum ar fi, de exemplu, vînzarea producţiei.

Iar acum ştim, aproape cu certitudine, că România va intra în Uniunea Europeană peste doi ani şi jumătate. Uniunea Europeană este locul unde este aproape imposibil să deosebeşti ruralul de urban. Unde productivitatea muncii în agricultură este atît de mare, încît, dacă am aplica-o în România, ar trebui să transformăm vreo trei milioane de ţărani în şomeri, pentru care ar trebui creat un loc de muncă la oraş. E adevărat că, dacă am face asta, sărăcia ar dispărea din România, nivelul de trai în ţară ar fi mai ridicat decît în Cehia, Ungaria sau Polonia, nivelul de educaţie a populaţiei ar creşte exponenţial, iar speranţa de viaţă la naştere ar creşte şi ea cu 1-2 ani. Dar, pentru că nu ştim, nu putem şi, poate, nici nu vrem să facem aşa ceva, trebuie să facem exact ce face guvernarea PSD acum, adică să mărim pur şi simplu subvenţiile pentru agricultură şi ajutoarele sociale pentru familiile de ţărani. Cînd, între 1997-1999, guvernarea CDR a încercat să facă altfel, a produs cel mai mare dezastru economic şi social din istoria României.

Intrarea în Uniunea Europeană aruncă în aer un asemenea proiect. Deja l-a subminat serios. Mecanismul cu care Uniunea Europeană atacă fără milă agricultura românească şi ţăranul român este foarfecele preţurilor. O vacă care are nevoie de un copil sau de un bătrîn să o ţină de lanţ pe şanţul căii ferate, pentru a produce de 10 ori mai puţin lapte decît o vacă crescută în regim industrial în Uniunea Europeană, va produce cel mai scump lapte din Europa. Îl producem deja şi, într-o mare parte a ruralului românesc, este folosit pentru hrana porcilor, ceea ce ne conduce, alături de alte trăsături ale ruralului, la cea mai scumpă carne produsă în Europa. Laptele şi carnea asta nu se vor vinde niciodată pe o piaţă europeană, cum va deveni, repede, piaţa românească de alimente. Deja, preţul pe care îl plătim pentru a putea ţine jumătate din forţa de muncă ocupată în agricultură constă în concentrarea sărăciei în rural. După integrarea europeană, această sărăcie va fi şi mai lucie.

Credincios opţiunilor sale politice, PSD s-a bătut pentru ţăranii români în negocierile cu Uniunea Europeană. A obţinut, de exemplu, 5 miliarde de litri de lapte românesc pe piaţa unificată a Uniunii Europene, în condiţiile în care, acum, România produce 6 miliarde, dar nu vinde decît ceva mai mult de 1 miliard. Ca să vîndă cele 4 miliarde în plus obţinute din negocieri, fie va muta cam un milion de oameni în urban, fie îi va prăbuşi în cea mai neagră sărăcie.

Intrăm în perioada alegerilor. Se discută despre "baroni locali", despre corupţie, despre alianţe, despre rolul regional jucat de ţara noastră, etc. Dar cea mai mare problemă pe care a avut-o România vreodată rămîne nediscutată. Este problema ruralului românesc.