Sensul reformei

Ion Iliescu s-a înscris în PSD. Un nou ciclu din istoria partidului creat în 1992 pentru a-i oferi preşedintelui de atunci şi spijinul parlamentar s-a încheiat. Încercarea lui Adrian Năstase de a-i succeda lui Ion Iliescu şi de a transforma partidul, a eşuat. Forţa liderului fondator constă în impactul său iniţial asupra organizaţiei. Prezenţa sa, fie şi discretă, nu poate fi minimizată. Înscris în PSD, partid ce se formase în 2001 prin fuziunea PDSR cu PSDR, tocmai pentru a marca o nou etapă în evoluţia a ceea ce ar fi trebuit să fie social-democraţia românească, Ion Iliescu readuce partidul la adevăratul său numitor comun, liderul. Orientarea doctrinară a partidului este un subiect ocultat în dezbaterile interne din PSD de după alegerile din 2004. Diferitele luări de poziţie prezentate mai mult sau mai puţin coerent se raportează mai ales la persoane. Concurenţa între lideri, semnul dinamicii interne a unui partid, nu poate însă ţine loc de viziune. Aflat la momentul evaluărilor, PSD acuză nu doar dificila adaptare la situaţia de opoziţie, ci şi inadecvarea la noul context social. Reforma internă simulată la sfîrşitul verii trecute nu a reuşit decît să adîncească faliile interne. Aspectul de federaţie de grupuri de interese judeţene sau regionale care concurează pentru controlul organizaţiei se menţine. Cu rezultate electorale mai degrabă modeste, filialele din Transilvania au încercat, prin declaraţia de la Cluj, să preia iniţiativa în faţa atitudinilor mai puţin structurate ale unor lideri judeţeni şi aparent izolate, precum Marian Oprişan.

Perioada de opoziţie poate fi, în anumite condiţii, propice reformei interne a unui partid. Între 1997 şi 2000, PDSR a eşuat în realizarea reformei interne din trei motive: sciziunea aperis-tă care a limitat eventualul apetit pentru schimbare organizaţională în favoarea coeziunii interne, confuzia doctrinară datorată prezenţei celorlalţi socialişti din PD la guvernare şi colaborării pe băncile opoziţiei cu PRM, şi absenţei unei autentice structuri militante. Dacă prin fuziunea din 2001 PSD părea să fi rezolvat problema doctrinară, iar în 2003 Internaţionala Socialistă primea partidul în rîndurile sale, după trecerea în opoziţie absenţa unui autentic etos socialist la nivelul organizaţiilor teritoriale devine vizibilă. În acest sens, raporturile PSD cu socialiştii europeni devin importante. Dacă proiectul de unificare a PNL şi PD va reuşi, iar compromisul între liderii istorici se va instala, PSD va supravieţui ca partid socialist fără să fie nevoit să se reformeze. Lipsit de stimulii concurenţei politice cu partide de aceeaşi orientare ideologică, pesediştii vor favoriza compromisurile şi vor încerca menţinerea organizaţiei cît mai compacte. Dimensiunea partidului nu stimulează reforma. O parte a succesului Alianţei DA s-a datorat supleţei celor două partide componente. Cu o talie mai mică, cu o structură mai elas-tică, dar tot fără o ideologie precizată, cele două partide au rezistat perioadei de opoziţie. Colosul pesedist, greoi şi hegemon, nu poate fi nici uşor, nici repede restructurat. Cu peste 600.000 de membri, dar fără o componentă militantă de tip vest-european, PSD a dovedit o mare inerţie. Orice reformă care nu va fi sprijinită de membrii partidului va fi însă sortită eşecului. Dezbaterea privind reforma internă ar fi credibilă doar dacă ar porni de la baza partidului.

Preocuparea pentru structura viitoare a leadership-ului trans-formă componentele valorice în simple anexe decorative. Înţelegînd politica doar ca exerciţiu de manipulare şi control, liderii PSD au încercat escamotat criza internă, iar atunci cînd aceasta a izbucnit după 12 decembrie, o transformă doar într-o dispută a liderilor. După un experiment social-democrat de patru ani, PSD a dovedit o rezistenţă la temele stîngii occidentale. Dar odată ce ponderea parlamentară a PRM s-a diminuat după alegerile din 2004, iar imaginea internaţională a PSD ca singur factor politic de contracarare a extremismului s-a erodat, reforma într-un sens socialist a organizaţiei devine o temă ce nu va putea fi multă vreme eludată.

Improvizaţiile politice nu pot ţine locul proiectelor fondate pe valori. Doar dacă proiectul socialist va fi împărtăşit de membrii săi, PSD va deveni un partid viabil şi va putea depăşi criza de succesiune care îl macină de opt ani. Altfel, organizaţia se va eroda şi va deveni din ce în ce mai puţin competitivă.