• Petru Ianc: "Acum, lupta se dă pe resursele naturale, pe materiile prime, pentru că există o frică groaznică ca nu cumva statele care le deţin să nu le mai exporte, utilizându-le pentru consumul propriu"
• Petru Ianc: "Din 2013, sectorul energetic va plăti pentru certificatele CO2, preţ pe care îl va transfera consumatorilor"
Industria prelucrătoare din ţara noastră, care include şi industria siderurgică, este ameninţată cu dispariţia, urmare a aplicării, începând cu 2013, a "pachetului legislativ energie-schimbări climatice" în Uniunea Europeană (consecinţa semnării Protocolului de la Kyoto, adoptat în 1997 şi intrat în vigoare în 2005, care impune limite asupra emisiilor de gaze cu efect de seră, aflate la originea încălzirii globale).
Fiecărui stat al Uniunii Europene, în baza Protocolului de la Kyoto, i-au fost alocate gratuit certificate de emisii CO2, până în anul 2013, care au fost distribuite companiilor cu instalaţii poluante în patrimoniu, explică specialistul Petru Ianc. Un certificat echivalează cu o tonă de CO2 emisă în atmosferă.
Petru Ianc arată că, începând cu 2013, sectorul energetic nu va mai primi gratuit certificate, fiind obligat să le cumpere de pe piaţă în totalitate, în cuantumul emisiilor realizate. În aceste condiţii, sectorul energetic va avea un cost suplimentar, pe care îl va transfera, evident, consumatorilor.
Domnia sa ne-a explicat: "Certificatele acordate în mod gratuit României vor fi vândute companiilor din sistemul energetic la preţul pieţei, banii obţinuţi fiind colectaţi într-un fond, care va fi utilizat pentru modernizarea sistemului energetic românesc, în vederea interconectării la sistemul energetic al UE". (n.r. interconectarea cu sistemul energetic al UE se va face de către transportatorul de energie Transelectrica).
Specialişti din sectorul energetic au confirmat că producătorii din energie vor plăti pentru certificatele CO2 de care au nevoie, din 2013.
Pe de altă parte, tot din 2013, companiile din industria prelucrătoare, deci şi din siderurgie, vor continua să primească gratuit certificate, dar în limita emisiei celor mai performante zece instalaţii similare din Europa.
Uzinele şi fabricile din România care vor dori să menţină producţia la nivelul actual vor depăşi, cu siguranţă, nivelul de emisie CO2 prezent la cele mai performante zece instalaţii europene, astfel că vor trebui să plătească pentru certificatele CO2 suplimentare de care au nevoie, opinează Petru Ianc.
Ca atare, costurile producţiei în siderurgie vor creşte, pe de-o parte, din cauza majorării preţului energiei, iar, pe de alta, din cauza cumpărării de noi certificate CO2, dacă plafonul atribuit gratuit este depăşit.
Fostul director general în Ministerul Economiei precizează că nivelul de atribuire gratuită a certificatelor va scădea gradual până la zero, până în 2030.
În opinia domniei sale, siderurgia românească se regăseşte în faţa unei mari provocări, cu atât mai mult cu cât concurenţii din ţările învecinate, Ucraina şi Turcia (care nu sunt în Uniunea Europeană), cu o prezenţă activă pe piaţa internă a României, nu iau parte la planul european de reducere a emisiilor de CO2, practicând, astfel, preţuri mai mici.
Domnia sa precizează: "Politica europeană privind energia verde şi emisiile de carbon susţin ideea că UE a declanşat procesul de restructurare finală a sectorului siderurgic din Europa şi a industriilor consumatoare care fac emisii de CO2. Aţi văzut că se mai vorbeşte, la nivel mondial, despre piaţă de desfacere?
Nu, pentru că lupta se dă acum pe resursele naturale, pe materiile prime, pentru că există o frică groaznică ca nu cumva statele care le deţin să nu le mai exporte, utilizându-le pentru consumul propriu.
În multe situaţii, ţările care deţin materii prime nu au în posesie cele mai performante instalaţii de producţie, acestea urmând ori să fie modernizate, ori să dispară".
• "Statul poate acorda compensaţii companiilor afectate de creşterea preţului energiei"
O directivă europeană permite statelor să acorde compensaţii companiilor afectate de creşterea preţului energiei, fără să considere acest sprijin ajutor de stat, ne-a explicat Petru Ianc, adăugând:
"Uniunea Europeană, sesizând, totuşi, dramatismul acestor probleme şi consecinţele lor, a dat o directivă prin care a spus că statele membre pot acorda compensaţii industriilor în pericol de relocare, inclusiv industriei siderurgice. Statul român poate acorda compensaţii pentru emisiile indirecte de CO2 (preţul plătit pentru certificatele CO2 de producătorii de energie, transferat consumatorilor).
Dar Guvernul Romaniei tace, nu spune nimic.
De ce?!
Aceste compensaţii pot veni din surplusul de certificate pe care statul român îl are, şi pe care poate să îl vândă pe piaţa internaţională".
Potrivit Directivei 2003/87/EC, decizia de acordare a compensaţiilor pentru emisiile indirecte aparţine statele membre, chiar dacă Comisia Europeană a publicat normele metodologice pentru acordarea acestei forme de ajutor, explică fostul şef al Metalurgiei, adăugând:
"Neaplicarea schemei de compensare la nivelul României va induce un dezavantaj competitiv major pentru întreaga industrie metalurgică şi siderurgică românească şi va duce la închiderea a numeroase capacităţi de producţie şi pierderea a unui însemnat număr de locuri de muncă".
Începând cu 2013, certificatele de emisie CO2 pe care statul nu le-a alocat gratuit companiilor pot fi scoase la licitaţie, reglementează Directiva 2003/87/EC.
Directiva stabileşte modul în care trebuie folosite 50% din veniturile obţinute de statele din Uniunea Europeană pe această cale.
Restul poate fi folosit pentru acordarea de compensaţii pentru emisiile indirecte.
• Controverse la Protocolul de la Kyoto
Protocolul de la Kyoto este un acord internaţional privind mediul şi a fost negociat în decembrie 1997 de către 160 de ţări. Acordul prevedea, pentru ţările industrializate, o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012 în comparaţie cu cele din 1990.
Dacă la început majoritatea ţărilor semnatare au fost de acord cu prevederile sale, pe parcurs unele state s-au retras din el, motivând că un asemenea protocol ucide economia.
Uniunea Europeană a fost organismul care a vrut să extindă protocolul la nivel mondial.
Potrivit Reuters, Rusia a anunţat, în septembrie anul acesta, că nu va face reduceri ale emisiilor de gaze cu efect de seră din 2013, în cadrul Protocolului de la Kyoto, alăturându-se, astfel, Canadei şi Japoniei, care au respins prelungirea planului de combatere a schimbărilor climatice.
Moscova s-a angajat doar la un plan voluntar de reducere a emisiilor care provin în principal din arderea combustibililor fosili, cu 15-25%, până în 2020.
Majoritatea statelor puternic industrializate, precum SUA şi China, nu au aderat la măsurile propuse de UE, văzând în acestea o piedică în calea dezvoltării economice, reaminteşte Petru Ianc.
Washington-ul a motivat că Proiectul de la Kyoto ar fi afectat economia SUA.
Pe de altă parte, naţiunile în curs de dezvoltare spun ca au nevoie să ardă mai mulţi combustibili fosili, pentru a pune capăt sărăciei.
În perioada 26 noiembrie - 7 decembrie 2012 urmează să aibă loc la sDoha, Qatar, cea de-a 18-a Conferinţă a Părţilor la Convenţia Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice şi cea de-a 8-a întâlnire a Părţilor Semnatare ale Protocolului de la Kyoto, unde problemele prezentate mai sus se vor găsi pe ordinea de zi.
Ministrul Mediului şi Pădurilor, Rovana Plumb, a participat joia trecută la Consiliul de Mediu al Uniunii Europene, la Luxemburg, eveniment ce reuneşte miniştrii mediului din statele membre.
Cel mai sensibil subiect pe agenda Consiliului a fost negocierea Concluziilor pentru stabilirea mandatului UE pentru conferinţa de la Doha. Textul obţinut dupa îndelungate dezbateri menţine pe masa negocierilor posibilitatea reportării surplusului de Unităţi ale Cantităţii Atribuite (AAU), după prima perioadă de angajament a Protocolului de la Kyoto (2008 - 2012). Ministrul Mediului şi Pădurilor a intervenit, precizând că "trebuie să se includă o soluţie rezonabilă şi raţională cu privire la gestionarea AAU-rilor. Rezerva naţională a României de unităţi ale cantităţii atribuite, dar şi reducerea substanţială a emisiilor de gaze cu efect de seră în ţara noastră sunt rezultatul unei dificile tranziţii, cu dureroase efecte pe plan economic şi social".
•
• În 1989 am produs 15 milioane tone oţel lichid. În 2011, am ajuns la 3,8 milioane tone
În 1989, România a produs circa 15 milioane tone oţel lichid (11-12 milioane tone de produse laminate), cantitate care ne plasa pe locul al treisprezecelea în lume, ne-a declarat Mircea Scîntei, preşedintele Federaţiei Sindicale a Siderurgiştilor Metarom.
România producea mai mult oţel decât Spania (12,8 milioane tone) sau Mexic (7,9 milioane tone), completează sindicalistul.
Comenzile mari ale statului din anii socialismului, în domeniul construcţiilor de vagoane, locomotive, camioane, tractoare, automobile, precum şi cele venite dinspre industria navală, industria de armament şi dinspre marile proiecte din infrastructură (construcţia podurilor de peste Dunăre, a metrolului, a blocurilor) permiteau absorbţia a 8-9 milioane de tone de oţel anual, pe piaţa internă.
Exporturile se cifrau la circa 3 milioane tone laminate.
După anii "90, a scăzut dramatic consumul intern de oţel, urmare a descentralizării economiei, moment în care combinatele siderurgice au rămas cu supracapacităţi de producţie şi personal excedentar, confruntându-se, totodată, cu o lipsă acută de capital (asigurat, până atunci, de stat).
Astfel, după 1990, consumul intern a scăzut la 1,5-2,5 milioane de tone oţel, fără ca exporturile să înregistreze modificări semnificative, arată Petru Ianc.
După declanşarea crizei economice, peste problemele de supracapacitate şi personal excedentar, moştenite parţial de uzinele din ţara noastră, s-a suprapus şi scăderea comenzilor.
Dacă, în 2008, am produs 5,3 milioane tone de oţel, în 2009 am ajuns la 2,8 milioane de tone, potrivit lui Mircea Scîntei.
A urmat o uşoară creştere, la 3,7 milioane tone în 2010, apoi la 3,8 milioane tone, în 2011, completează preşedintele FSS Metarom.
•
Companiile siderurgice din România sunt în totalitate privatizate cu grupuri de talie mondială: ArcelorMittal (a preluat Sidex Galaţi, Siderurgica Hunedoara, Fabrica de ţevi Petrotub Roman şi Fabrica de Ţevi Sudate Iaşi), Mechel Rusia (a cumpărat Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte, Întreprinderea de Sârmă Câmpia Turzii, Combinatul Siderurgic Oţelul Roşu, Ductil Steel Buzău şi Laminorul Brăila), Tenaris (grup argentinian, care a achiziţionat Oţelăria Călăraşi şi Laminorul de Ţevi Silcotub Zalău), TMK (grup rus, care a cumparat Combinatul Siderurgic Reşiţa şi Laminorul de Ţevi Artrom Slatina).