Soarta Greciei

Dacă politica de la noi ar avea ceva de a face cu lumea în care trăim, am fi avut deja o mare dezbatere în Parlamentul României despre consecinţele create în Uni-unea Europea-nă de situaţia Greciei, la care Guvernul ar fi pus pe masă un plan de urgenţă. Iar, dacă lumea media ar trata informaţia după impactul evenimentelor asupra vieţii cotidiene a societăţii, atunci, măcar o dată pe săptămînă, am fi avut un raport consistent în presă despre mersul lucrurilor în această ţară a Europei, de soarta căreia este puternic legată şi cea a României, nu doar prin afaceri sau relaţii economice. Faptul că Grecia are deja o datorie externă care depăşeşte de opt ori PIB-ul său şi nu prea mai găseşte soluţii pentru rostogolirea scadenţelor curente, faptul că deficitele la zi, raportate la indicii bugetari, ies violent din peisajul calm al criteriilor de convergenţă, din zona de circulaţie Euro, reprezintă vîrful unui iceberg care a lovit în plin Titanicul UE. Cazul Greciei nu este singular, lîngă el trebuie pus cel al Irlandei, pînă mai ieri copilul minune al euro-succesului integrării celor slabi. Mai mult, marile economii ale Europei, cu excepţia Germaniei, abia mai stau în parametrii prescrişi de Pactul de Stabilitate. În realitate, fac o echilibristică tot mai contorsionată pentru a ab-sorbi consecinţele crizei financiare, concomitent cu găsirea resurselor necesare relansării economice.

Grecia este un caz special, însă, pentru că scoate la lumină miopia interesată a "triumfalocraţiei" de la Bruxelles, cea care, de dragul raportării unor "noi şi neîntrerupte euro-succese", închide ochii chiar şi în faţa enormităţilor. Una dintre ele este intrarea Greciei în zona Euro. Evenimentul s-a produs la 1 ianuarie 2001, iar decizia a fost luată în iunie 2000. Schimbările care s-au produs în economia Greciei în doar doi ani, 1998-2000, pentru a intra în parametrii zonei Euro, ţin direct de miracol. O spunea, desigur, cu euro-mîndrie, chiar Romano Prodi, preşedintele Comisiei, la acea dată. Timp de decenii de la integrarea sa în UE, în 1981, economia Greciei a produs doar deficite în jur de 20% şi creştere nu mai mare de 1%. Cu doar patru ani înainte, în 1994, Grecia fusese avertizată oficial de responsabilii Comisiei pentru deficit excesiv. Negru pe alb, Prodi spune că nici în 1998, cînd situaţia altor membri ai UE se îmbunătăţise, cea a Greciei nu dădea semne de redresare. Ca prin minune, însă, în 1999, Consiliul UE a constatat că deficitul nu mai există şi că Grecia îndeplineşte toate condiţiile pentru trecerea la euro. Prodi putea să raporteze triumfalist: "În anul 2000, se aşteaptă ca economia Greciei să creas-că pentru al cincelea an consecutiv, mai repede decît media partenerilor săi europeni, iar inflaţia Greciei nu mai este cea mai înaltă din Uniune. Deficitul general guvernamental se află acum sub pragul de referinţă cerut de tratate, 3%, ba chiar se aşteaptă un excedent pentru 2002. Deşi datoria publică încă depăşeşte pragul stabilit de 60% din PIB, acest procent se află în descreştere". Cîţiva ani mai tîrziu, euro-birocraţii şi-au scos ochelarii roz, cu care se uitaseră în documentele puse la dispoziţie de guvernul Greciei şi au acuzat falsuri oficiale!!! Europa avea însă alte priorităţi şi, oricum, nu dădea bine să se discute prea mult pe marginea subiectului...era nevoie de consens pentru adoptarea noii Constituţii europene! Cîrcotaşii, fie ei şi bruxellezi, nu puteau fi lăsaţi să întineze înaltele idealuri ale construcţiei europene! Cum tocmai se schimbase culoarea guvernului de la Atena, minciunile şi falsurile au fost aruncate repede sub preş, tratate ca una dintre nenumăratele probleme birocratice care se pierd prin munţii de dosare din sertarele Comisiei Europene. Acum, mortul ţinut în casă, drept viu şi antrenant, a intrat în descompunere, iar problema este nu doar că pute de-ţi mută nasul, ci că poate îmbolnăvi pe toată lumea! Desigur avem şi un ţap ispăşitor, de peste ocean: Goldman Sachs este de vină, pentru că a ascuns datoria Greciei, mai precis pentru că a acceptat să o mute din euro în dolari şi yeni, pe contracte swap, de atîtea ori încît Guvernul de la Atena a putut să cumpere ceva timp şi să raporteze cu totul alte cifre decît cele reale, în timp ce Goldman a scos un profit de circa un miliard!

Situaţia Greciei nu va putea fi tratată cu paleative, iar după acest episod, cu siguranţă, nimeni nu-şi va mai putea permite să se joace cu datele, cifrele şi situaţiile care descriu starea economică a ţărilor membre. Următoarea pe listă, aţi ghicit, este România. Vocile răzleţe, din Parlamentul Europei, care acuzau lipsa de pregătire a ţării noastre din perspectiva aderării la UE s-ar putea ca mîine să fie cele care vor da tonul în Comisie şi Consiliu. Măsurile restrictive impuse ţărilor care ies din parametrii de convergenţă nu vor mai fi, doar aşa, de dragul principiilor şi mai mult o joacă. După cîţiva ani de visare şi dolce far niente, în care tot ceea ce am putut a fost să ne plîngem că nu ştim cum să accesăm fondurile care ne stăteau sub nas, România trebuie să se aştepte la vremuri grele în UE. Visarea va costa, mai mult decât pînă acum, iar incompatibilităţile vor fi penalizate încă şi mai aspru. Economic, desigur! Într-un articol, declarat polemic, editorialistul revistei lunare pentru cultură politică "Cicero", din Germania, Josef Girs-hovich, dă şi soluţia pentru problema Greciei: O dăm afară din UE şi primim în locul ei Turcia! S-ar putea ca lucrurile să fie mult mai serioase decît par la prima vedere!