Spaţiul libertăţii de expresie

Disputa privind libertatea de expresie din România, dinamizată de evaluările critice ale rapoartelor Parlamentului european sau ale Departamentului de stat al SUA privind subiectul permite o nouă analiză a cadrului şi modului de manifestare a drepturilor omului. Reacţia celor ce susţin că libertatea presei constă în existenţa jurnalelor ori a trusturilor media private asigură fundamentul libertăţii de exprimare în presă se cere examinat cu atenţie, cu atît mai mult cu cît berlusconizarea ca modalitate de transformare a spaţiului public într-un spaţiu privat pentru a diminua presiunea socială pare să-şi găsească şi în ţara noastră susţinători fervenţi.

Dacă presa independentă, în sensul strict al existenţei unor proprietari (individuali sau asociaţi) distincţi de stat, există, aceasta nu presupune automat şi manifestarea libertăţii de expresie. Iar aceasta din urmă constituie fundamentul spaţiului public şi prin aceasta a statului. În absenţa spaţiului public, statul este anulat, iar egalitatea juridică dintre cetă-ţeni nu mai poate funcţiona. Spaţiul public presupune manifestarea libertăţii astfel încît determinismele sociale caracteristice spaţiului privat (familial, religios etc.) să fie înlocuite cu un demers raţional (cu o negociere permanentă) care să (re)fondeze solidaritatea cetăţenilor orientaţi către realizare interesului general aşa cum îl defineşte comunitatea şi nu doar conducătorii vremelnici. În cadrul spaţiului public cetăţenii se exprimă în raport cu spaţiul privat, considerat ca loc unde se afirmă apartenenţele sociale, de la familie la grup sau clasă. De aceea, distincţia public - privat relevă importanţa libertăţii de expresie ca pilon al spaţiului public şi principalul fundament al statului (dacă prin stat înţelegem nu doar o formă de organizare a puteri politice, ci o instituţie politică prin care se realizează pe baza regulilor, organizarea comunităţii politice). Chiar dacă mediul este dominat de formele private de proprietate, spaţiul public presupune, în virtutea egalităţii dintre cetăţeni în faţa legii, absenţa oricărei cenzuri private. Libertatea de expresie este deci o consecinţă a caracterului public al informaţiei care susţine, sau ar trebui să susţină, spaţiul public. Un stat dominat de spaţiul privat nu mai este stat, ci doar o modalitate de realizare a intereselor grupurilor private aflate la conducere. Opunîndu-se formelor de intervenţionism ce se legitimează prin temeiul preeminenţei socialului, conceperea spaţiului public ca scop al construcţiei politice reduce influenţele culturale sau religioase la sfera privată şi transformă statul într-un arbitru capabil să asigure respectarea regulilor şi egalitatea de şanse între cetăţenii-competitori.

Situaţia spaţiului public în România a fost şi este în continuare determinată de moştenirea comunismului ceauşist. Cum partidele sunt organizaţii private care urmăresc realizarea intereselor membrilor, iar perioada comunistă a fost dominată de un singur partid, spaţiul public a fost ocupat şi practic desfiinţat de Partidul Comunist. În aceste condiţii existenţa unui stat era doar o aparenţă, structura puterii era privată, iar acapararea ei de către familia Ceauşescu o evoluţie. După prăbuşirea ceauşis-mului partidul, strategic des-fiinţat (pentru a nu mai exista responsabilităţi, toate fiind transmise familiei Ceauşescu), dar supravieţuind nu doar prin persoane, ci şi datorită reţelelor şi resurselor existente, a reocupat scena, dar nu a avut nici un interes să consolideze spaţiul public.

Dacă în celelalte state central europene şi chiar în Uniunea Sovietică, existenţa unor forme de dizidenţă sau de opoziţie la regimul comunist organizate au permis reconfigurarea spaţiului public, în România dizidenţa sau opoziţia individualizată nu avea cum să sprijine acest proces. Astfel că procesele politice, dar mai ales economice ulterioare au fost gestionate nu de stat, ci de organizaţii private succesoare indirecte ale fos-tului partid comunist. Privatizarea, spre exemplu, nu a mai fost o modalitate de eficientizare, ci transferul unor active de la o organizaţie spre membrii săi.

Aceste condiţii au limitat aria de manifestare a libertăţii de expresie şi prin consecinţă (re)construcţia spaţiului public. Dominaţia unui actor politic, dincolo de schimbările de denumire un deceniu şi jumătate şi consolidarea, în special în plan internaţional a poziţiei sale în urma alegerilor din 2000 graţie opoziţiei pe care părea să o încarneze în faţa derivei extremiste, au creat condiţiile unei manifestări mult mai deschise ale grupurilor de clientelă. Pentru a-şi consolida puterea, dar mai ales pentru a-şi conserva controlul resurselor, acestea au intervenit asupra prea puţin consolidatului spaţiu public. Reconfigurarea spaţiului public prin abuzul de informaţii private conduce la anularea acestuia şi la desfiinţarea politicii ca domeniu al competiţiei. Informaţiile despre accidente rutiere, incendii devastatoare, crime oribile, care domină jurnalele televizate româneşti reprezintă o invazie de informaţii private în spaţiul public. Divertismentul şi faptul divers abundă, şi într-o societate fără exerciţiul manifes-tării în spaţiul public, conduce la autocenzură sau la cenzură economică, limitînd libertatea de expresie. Fără existenţa unui spaţiu public autentic controlul puterilor nu poate funcţiona, iar interesele private şi corolarul lor, corupţia, sunt singurele forme de manifestare acceptate. Atunci cînd libertatea de exprimare a jurnalistului nu este protejată real, cînd autocenzura şi conformarea sunt stimulate, democraţia, dar şi statul de drept sunt în primejdie.