Spre un nou FMI?

Deşi a lăsat deja răni adânci, încă nevindecate, asupra economiei europene, criza e încă departe de sfârşitul său. Din contră, noile dificultăţi ale economiilor europene, dar şi situaţia instabilă din restul lumii, par a indica o nouă acutizare a crizei. Imediat după remanierea de faţadă dirijată de un Sarkozy în pierdere de popularitate Dominique Strauss-Khan, directorul general al FMI, a intervenit în mass media franceză, la postul de radio France Inter, făcând o declaraţie sibilinică: "statul FMI nu îmi interzice să spun că-mi place bulionul şi totuşi o spun". Deci dacă lui DSK îi place roşu, să înţelegem că şi FMI ar fi virat-o în aceiaşi direcţie?

La sfârşitul lunii septembrie şi Robert B. Zoellick, preşedintele Băncii Mondiale, într-un discurs prezentat la Universitatea Georgetown pleda pentru "Democratizarea economiilor dezvoltate". Iar Zoellick îşi începea discursul cu o veche glumă a lui George Bernard Show despre economişti: "chiar dacă am pune toţi economiştii laolaltă ei tot nu ar ajunge la vreo concluzie". Ori dacă preşedintele Băncii Mondiale o spune, înseamnă că încrederea în capacitatea economiştilor de a propune soluţii la criză s-a diminuat. În fond, nu ceva de acelaşi gen spunea şi Laurence Peter, celebrul creator al paradoxului incompetenţei ce-i poartă numele: un economist nu este decât un expert care va explica mâine de ce lucrurile pe care le-a prevestit ieri nu s-au întâmplat. Atunci ce-i de făcut? Dacă nici economiştii nu pot oferi o soluţie, cum putem ieşi din impas?

După ce reuniunea G20 de la Seul s-a încheiat cu un eşec răsunător, Strauss-Khan a găsit momentul să relanseze ideea guvernării globale. În interviul citat mai sus, directorul general al FMI, propunea instituţionalizarea unei guvernări globale care să se construiască în jurul G20, având în centru, ca un fel de guvern, sau în orice caz ca un minister de finanţe, "noul FMI". Această soluţie este eminamente politică, chiar dacă G20 ar trebui să ofere, în principiu, şi o direcţie privind politicile economice. Doar că G20 nu a putut oferi nimic la Seul: nici vreo direcţie, nici vreo perspectivă. Ceea ce nu l-a îngrijorat pe directorul general al FMI.

Pentru a fi convingător Dominique Strauss-Khan - aşa cum o făcea şi în interviul din vară, de la France 2, în care a criticat România - sugerează că "noul FMI" are interesul ca preţul crizei să nu fie lăsat doar pe seama categoriilor defavorizate: "Acest FMI nu are prea multe lucruri în comun cu cel dinainte. Şi poate chiar îşi va schimba şi numele". DSK vorbeşte despre un FMI ceva mai des­chis către social, care insistă atât pentru restabilirea echilibrul bugetar pentru a asigura pieţele, însă nu uită nici de situaţia celor dezavantajaţi.

În această lumină ar trebui să ni-l imaginăm pe Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI în România, ca pe un cineva interesat de problemele şomerilor pe care politicile pe care le sugerează guvernului României îi creează? Poate că prezentarea FMI ca o organizaţie nouă, interesată de justiţia socială şi de rezolvarea inegalităţilor la nivel mondial o avea sens în antecampania pentru prezidenţialele franceze din 2012, dar nu poate convinge nicăieri. Căci cei ce au produs criza actuală nu par deloc deschişi către problemele sociale. Şi nu par să fi tras prea multe concluzii. Şi oricum, soluţia nu poate veni dinspre o organizaţie interguvernamentală contes­tată, chiar dacă aceasta ar putea genera şi găzdui reflecţia privind organizarea economică, socială şi politică viitoare.